Virgil Stănescu: Leadership la înălțime

Virgil Stănescu: Leadership la înălțime

A fost, timp de zece ani, căpitanul echipei naționale a României și a fost desemnat de cinci ori cel mai bun jucător de baschet român. Virgil Stănescu are o carieră impresionantă, a jucat baschet la cel mai înalt nivel din Europa, cu apariții în Euroligă, Euro Cup și EuroChallenge. După cariera sportivă, Virgil Stănescu a rămas implicat în baschet, preluând rolul de președinte al echipei Steaua CSM EximBank și a fost, de asemenea, ales vicepreședinte al Federației Române de Baschet.

Virgil Stănescu a studiat management în România, dar și în străinătate, la Northumbria University din Marea Britanie și la Universitatea South Alabama din SUA și este unul dintre foarte puținii sportivi de performanță care a venit și cu o viziune de business la conducerea unui club sportiv.

Virgil Stănescu, Executive Director CEO Clubs & President Sports HUB ne-a vorbit despre cele mai importante lecții de leadership pe care le-a învățat de-a lungul carierei de sportiv de performanță, dar și despre cum a reușit să se automotiveze în momentele de criză prin care a trecut ca baschetbalist.

Când și cum ați descoperit pasiunea pentru baschet?

Am descoperit-o treptat. Am cochetat cu baschetul în liceu, dar organizat m-am apucat spre final, la 17 ani. Pasiunea pot spune că a venit în timp. Îmi plăcea destul de mult atunci când am început, însă odată ce am înțeles ce înseamnă baschetul de performanță, a venit și pasiunea.

Aveți o carieră sportivă impresionantă, ați reușit să câștigați de cinci ori nominalizarea de cel mai bun jucător de baschet din România. Care sunt momentele de care vă amintiți cu cea mai mare emoție din toată cariera de sportiv? De ce?

Sunt acele momente de dinainte de meciuri importante. Atunci când intram în sală, în vestiar. Îmi amintesc de acele momente când intram în modul de joc, de emoția, adrenalina, de atunci când îmi făceam ordine în gânduri.

Sunt, de asemenea, și momentele când reușești, când știi că oricum arunci mingea va intra în coș. Este un sentiment de invincibilitate.

Nu de puține ori, în cariera unui sportiv de performanță există și momente în care ar vrea să renunțe. Ați avut vreodată un astfel de moment? Dacă da, ne puteți povesti mai multe? Cum ați reușit să vă auto motivați să depășiți momentul de criză?

Am avut momente în care am analizat serios alegerile făcute. Momente în care eram într-un autobuz, târziu în noapte, la 10.000 de kilometri de casă, de familie, și după o serie de meciuri proaste în care mă întrebam „ce caut eu aici”. Am învățat însă să cred în proces, să am convingerea că dacă fac ce trebuie, am șansa reușitei, să mă uit analitic la înfrângeri și la obstacole. Mă bucur că sportul m-a învățat să mă ridic.

Care sunt cele mai importante lecții pe care le-ați învățat de-a lungul carierei din sport și le puteți aplica în leadership?

În primul rând, cred că am învățat ce înseamnă rutina. Ce înseamnă să faci aceleași lucruri repetitive din nou și din nou, până nu le mai faci greșit, chiar și atunci când nu ai chef, când altora li se pare plictisitor, când este greu, când te doare sau când alții se opresc. Am învățat cât de important este antrenamentul. Am învățat ce înseamnă să faci parte dintr-o echipă, să înțelegi roluri. De asemenea, am învățat ce înseamnă să îmi asum responsabilitatea. Poate uneori mai mult decât partea mea. Sportul m-a învățat multe aspecte valoroase, nu numai pentru baschet, ci și pentru viață.

Ați studiat management în România, dar și în străinătate, la Northumbria University din UK și la Universitatea South Alabama din SUA și sunteți unul dintre foarte puținii sportivi de performanță care a venit și cu o viziune de business la conducerea unui club sportiv. Ce poate aduce business-ul în managementul sportiv? De ce credeți că majoritatea cluburilor sportive de la noi evită să aducă la conducere manageri profesioniști?

Managementul sportiv este business. Sportul este o industrie și de multe ori nu înțelegem asta. Faptul că sportul este guvernat într-un model ONG-ist îl face de multe ori plat și firav. Trebuie să ieșim din ideea de hobby. Sportul trebuie să își creeze un mediu predictibil și robust. Legat de aspectul managementului profesionist la care faceți referire, tindem să considerăm prioritară experiența sportivă și nu educația formală în domeniu. Considerăm că antrenamentul de pe teren este de ajuns și pentru a performa în afara sportului. Ajută mult cu siguranță, însă nu este de ajuns. Trebuie să ne antrenăm și în afară, și când zic să ne antrenăm, mă refer la dezvoltarea de competențe, la educație și experiență.

Perioada de pandemie a fost una extrem de dificilă pentru sport. Care sunt principalele provocări cu care s-a confruntat sportul românesc în toată această perioadă și ce măsuri ar trebui adoptate acum de federații? 

În primul rând, cred că această perioadă ar trebui să accelereze și trecerea sportului românesc dintr-un mod analog de funcționare, într-unul digital. Mă refer aici la experiența fanului care este augmentată cu ajutorul tehnologiei. La posibilitatea de a participa non-invaziv în viața cluburilor pe care le susțin. De asemenea, mă refer la voci ale sportivilor care pot fi auzite de toată lumea. Pot continua cu metode de antrenament diferite cu ajutorul senzorilor, de analiză de „big data” și multe altele. Pandemia ne-a învățat să reanalizăm procese și proceduri de organizare și funcționare.

Federațiile trebuie să îmbrățișeze inovația, nici măcar nu trebuie să inventeze ceva. Trebuie să accepte schimbarea și să adopte sisteme care au demonstrat succesul în alte țări/cluburi/proiecte, însă de mult prea multe ori intervine un orgoliu total neproductiv.