Vasile Lupașc: Scriitorul, arhanghelul și artele marțiale

Multiplu campion internațional la arte marțiale, Vasile Lupașc este astăzi unul dintre cei mai citiți autori de romane istorice și pregătește lansarea unui proiect editorial complex, în care sunt implicate o serie de personalități ale culturii române contemporane. 

Cel mai nou titlu, din „raftul” Vasile Lupașc, are pe copertă un arhanghel. Și, totodată, este format de audiobook. Cum se dezleagă acest mister? 

Adevărul este că varianta audio a lucrării „Arhanghel” vine sub formă de teatru radiofonic. Scriu strict despre subiecte care îmi sunt foarte dragi. Stroe Buzescu, povestea sa epică, m-a fascinat de când eram foarte mic. Am și jucat de câteva ori rolul lui Stroe în piese de teatru și într-o docudramă pentru televiziune. Așa că textul cărților ajunge la mine viu, cu vorbe limpezi, cu „amintiri” pe care nu le-am citit nicăieri, dar care deseori sunt confirmate de texte pe care le descopăr ulterior închegării cărții respective. Pentru a reda cât mai fidel cele „auzite” de mine înainte de a scrie cartea, mi-am dorit ca rolul masculin al acestei cărți audio / piese de teatru radiofonic să fie interpretat de către domnul Tudor Gheorghe. Din fericire, dumnealui a acceptat și, împreună cu doamna Maria Ploae, au dus povestea la un nivel la care doar cuvintele așternute pe hârtie nu l-ar fi putut duce niciodată. Pe lângă faptul că dumnealor sunt actori de primă mână, sunt și doi oameni care simt cu adevărat suflul țării, iar asta se simte din plin pe tot parcursul cărții audio. Revenind la întrebarea inițială, cartea va fi publicată în format tipărit și în format audio. Între ideea de arhanghel, de religie, și formatul modern al cărții audio eu nu văd o contradicție. Saltul tehnologic rapid, în continuă derulare, care afectează și piața de carte, nu va duce niciodată la perimarea sau la dispariția subiectelor religioase sau istorice. Iar pentru mine și cred că pentru foarte mulți alți cititori, cartea tipărită rămâne „adevărata” carte. 

Ai practicat sportul de performanță, dar multă lume te cunoaște pentru romanele tale istorice. De unde pasiunea aceasta și cum ai învățat să scrii romane istorice? 

Nu a fost deloc un accident. Mi-a plăcut întotdeauna enorm să scriu și chiar am participat o dată, o singură dată, în școala generală, la celebrul concurs Tinere condeie. Din fericire, doamna profesoară de română m-a scos în fața clasei și mi-a spus să… nu mai scriu niciodată! Asta pentru că nu voiam să fac pregătire la română. Se practica și atunci… Am continuat să scriu, dar mi-am dat seama că un juriu care să judece ce scriu eu sau altcineva este perfect inutil. Doar publicul și timpul au dreptul de a se pronunța în așa importantă chestiune! Am urmat apoi liceul de filologie-istorie, unde am avut un profesor de limba și literatura română cu adevărat minunat, pe domnul Gavrilă, apoi Facultatea de Istorie și cam acesta a fost traseul care a dus, firesc, aș zice, la nașterea cărților mele.  

Care este publicul căruia i te adresezi cu subiecte istorice? 

De la domnul profesor Gavrilă am învățat un lucru esențial în literatură. Este bine să scriem în primul rând pentru noi, să scriem despre subiectele care ne fac să plângem de emoție sau să râdem. Se spune că, dacă scriitorul nu plânge și nu râde când scrie, nici cititorul nu va trăi aceste emoții. Așa că scriu prima oară pentru mine. Apoi scriu pentru că este foarte, foarte mare nevoie de modele, avem trebuință, noi ca neam în acest moment istoric, să nu uităm ce au putut înfăptui înaintașii noștri, cum au privit ei ideea de țară, de familie, de credință, de moștenire și de responsabilitate față de neam. Așa că scriu pentru pomenirea celor din trecut, pentru aducerea aminte a celor de azi și pentru un viitor mai demn al celor ce vor veni după noi. Cea mai recentă carte a mea, „Arhanghel”, este despre astfel de modele. Stroe Buzescu a fost ales domn al Țării Românești după moartea lui Mihai Viteazul, dar a refuzat pentru a nu încălca legea țării. El nu era os domnesc”. Același Stroe Buzescu nu ezită, însă, nicio clipă, să meargă la luptă și să-și dea viața pentru aceeași țară pe care, din smerenie, refuzase să o conducă. Soața sa, „apriga jupâneasă Sima” este un personaj real la fel de puternic și povestea lor nu are voie să se piardă! 

Ai colaborat cu Trooper pentru „Vlad Țepeș – Poemele Valahiei”. Ce altă astfel de colaborare ți s-ar părea potrivită și în ce context? 

Cu Trooper a fost o colaborare excelentă și mi-am dat seama de magnitudinea acestui proiect abia când am auzit un stadion întreg cântând versurile mele despre Vlad Țepeș. Nefiind o trupă difuzată la radio, nu realizasem ce masă uriașă de fani au. Așa că, pe lângă actul artistic superb realizat de cei de la Trooper, albumul „Poemele Valahiei” reprezintă și o cale foarte eficientă de a povesti celor mai tineri despre istoria noastră. Anul acesta am colaborat la o piesă care ne place foarte mult cu cei de la Cargo. Piesa are un iz fantasy, dar mesajul ei este unul extrem de pozitiv. Iar clipul piesei „Cruce-n destin” este de o calitate cum eu nu am mai văzut până acum în România.  

Care ar fi azi mesajul potrivit, din partea sportului, pentru copiii care se lipesc de echipamente tech de la vârste mici? 

Sportul ne ferește de boli grave, ne prelungește viața, crește considerabil calitatea vieții și nu ne face povară pentru cei din jur. Un om cu o minte și cu un corp sănătos va putea oricând să-i ajute într-un fel sau altul pe cei din jur. Și, până la urmă, despre asta este viața! Nu cred că mai este nevoie de alte argumente. 

De ce „datorăm povești (istorice) copiilor noștri”? 

După ce am terminat de scris prima mea carte, volumul I din trilogia „Răstignit între cruci”, am avut o experiență… interesantă. Puținii editori care mi-au răspuns mi-au spus limpede că genul istoric este mort, că nu mai interesează pe absolut nimeni. Era evident că greșeau, dar am simțit atunci un fel de bucurie și determinare a mediului editorial de a elimina tot ce este istorie și tot ce este religie. Or „ecuația” este simplă. În istorie găsim modele de oameni care s-au dăruit cu totul țării, de personaje care ne inspiră să facem bine în jurul nostru, găsim chiar adevărate „rețete” despre cum să (re)construiești o țară. Convingerea cu care vorbeau acei oameni despre inutilitatea istoriei mi-a arătat și mai limpede pericolul care pândea tăcut și tenace, pericolul unei educații fără modele și fără Dumnezeu. Am mers înainte, am fondat editura Rhea și reacția publicului, tradusă în tiraje mari epuizate rapid, a constituit dovada că oamenii simt natural această nevoie de frumos, de nobil, de identificare cu partea bună a evoluției neamului românesc. Am simțit că dăruirea mai departe a acestor povești constructive este o datorie, în special în acel moment, așa că titlul seriei a devenit firesc: „Zece povești pe care le datorăm copiilor noștri”. Îmi amintesc mereu cu bucurie cum, după lansarea primului volum, s-a scris că acea carte a reînviat genul istoric în România. Nu există bucurie profesională mai mare pentru mine!