The Marshmallow Test

The Marshmallow Test

Pe la inceputul anilor ’70 un psiholog american, Walter Mischel, profesor la Stanford la acea vreme, a conceput si derulat unul dintre cele mai faimoase si cu siguranta cele mai haioase experimente din psihologia sociala: testul caramelei, The Marshmallow Test. A adus intr-o camera copii intre 3 si 4 ani si i-a pus la o masa. Pe masa se gasea o farfurie si pe ea o caramea. Apoi le-a spus ca o sa lipseasca din camera cincisprezece minute, dar cand se intoarce le va da o a doua caramea daca au rabdare si nu se ating de prima. Experimentul a fost refacut de multe ori intre timp si a fost filmat. Ce rezulta e cel mai delicios film al unui experiment psihologic pe care l-am vazut eu vreodata. Gasiti multe versiuni ale experimentului pe YouTube, va incurajez sa le vedeti, o sa va insenineze ziua.

Micutii subiecti desfasoara un arsenal candid si ingenios de tactici pentru a rezista tentatiei, iar multi dintre ei pierd batalia cu gratie. Una dintre fetite a mancat carameaua in secunda imediat urmatoare dupa ce experimentatorul i-a spus care e tema, in timp ce omul inca vorbea. Altii o miroseau, ca sa se hraneasca cumva macar cu mirosul. Evident, nu tine. Altii au muscat o bucatica de la fund si au aranjat-o inapoi pe farfurie, in speranta ca nimeni nu o sa se prinda (astia cred ca au ajuns politicieni). Altii, in fine, au ales sa o ignore, dandu-se cu capul de masa, punandu-si mainile la ochi, ca sa se abtina. Cei mai isteti dintre ei si-au gasit alte subiecte cu care sa-si tina mintea ocupata, studiind tablourile de pe pereti sau privind in gol cu gandurile aiurea.

Experimentul, insa, nu s-a terminat aici. Mischel a urmarit viata si cariera acestor copii vreme de 30 de ani si a cautat sa vada daca exista corelatii intre puterea de a-si amana gratificarea si orice fel de succes. Ipoteza lui e ca conteaza. Si s-a adeverit. Marshmallow Test e un predictor mai bun de performanta academica in scoala decat IQ-ul! Cei care au putut sa se abtina cele cincisprezece minute au avut apoi, peste 30 de ani, slujbe cu mult mai bune, salarii cu mult mai mari, o viata sociala si de familie cu mult mai echilibrata. Cei care au asteptat sub un minut au avut rate mult mai mari de dependenta de droguri, criminalitate, familii destramate, ratari profesionale.

De ce conteaza asta? Pentru ca succesul sustenabil, in modul social si organizat in care ne desfasuram viata, se obtine mai cu seama pe termen mediu lung. Mai mult decat atat, daca ne uitam la felul in care ne conducem afacerile, organizatiile si oamenii, testul caramelei devine un gigantic pariu economic. Pentru ca goana dupa rezultate imediate, clare, palpabile produce evolutii paradoxale. Orientarea pe termen scurt a afacerilor produce rezultate bune pe termen scurt dar proaste pe termen lung. Asta duce la o evolutie extrem de volatila a parametrilor afacerii, o evolutie care, in medie, e cel mult mediocra.

Acest fel de a conduce pe termen scurt si cu ochelari de cal e foarte tare generat de mentalitatea investitorilor moderni. Majoritatea companiilor mari sunt listate pe diverse piete de capital, au actionariat difuz si mai degraba neimplicat, care se uita la actiunile firmei strict ca la un plasament financiar, nu ca la o forma de proprietate responsabila. Durata medie de detinere a unei actiuni listate e de 8 luni. Asta daca tinem seama si de marii investitori institutionali, cu detineri importante si mai degraba stabile. Investitorii financiari isi iau deciziile de detinere in cea mai mare parte sub influenta unor analisti de piata care, la randul lor, servesc cu precadere clientela celor multi si pasivi, care cauta mai degraba plasamente pe termen scurt. Investitorii mari au propriile departamente de analiza. In acest fel, managementul companiilor mari e sub o presiune constanta si extrem de nesanatoasa de rezultate pe termen scurt.

Iar o astfel de presiune, tinuta activa timp de decenii, produce efecte, semnificative si stabile. Managementul s-a adaptat si a devenit foarte dibaci la jocul rezultatelor pe termen scurt. Mediocritatea despre care pomeneam mai sus nu se obtine intr-o dulce nepasare, ci e compusa din perioade de crestere, urmate de perioade de scadere. Iar managementul a invatat sa conduca aceasta volatilitate astfel incat ea nu se manifesta ca o sinusoida, ci ca un profil in dinti de ferastrau.

Cresterea, cand se intampla, e agresiva si pe durate destul de lungi, alimentata prin tot felul de inginerii, achizitii, campanii. Caderea, cand vine, e anticipata, drastica, rapida, urmata de o restructurare masiva care lasa actionarilor iluzia ca totul e sub control. In realitate, mediocritatea e si mai accentuata, iar volatilitatea si mai drastica. Dar, in orice moment incerci sa pui metoda asta de a conduce la indoiala, primesti o suta de exemple despre momentele ei de succes, toate deduse din perioadele de crestere. Despre colaps, convenabil, nu vorbeste, niciodata, nimeni, cel putin nu pana cand nu produce o criza majora.

Nu vreau sa ma aventurez aici intr-o disertatie strict teoretica despre cum ar putea fi schimbat sistemul de guvernanta corporativa, pentru ca nu articolele mele vor conta pentru asta. Doar in treacat spun ca una din vestile bune e ca au aparut din ce in ce mai multe companii in noile industrii creative, de la Amazon la Facebook, care au reusit sa scape din aceasta capcana si sa-si convinga investitorii ca valoarea inseamna si altceva decat profit imediat si pot avea relaxarea de a conduce pe termen lung.

Dar pledoaria mea e pentru miile, zecile de mii de manageri locali, antreprenori sau manageri profesionisti care au cumparat povestea asta a orientarii pragmatice, radicale, pe termen scurt ca pe o mantra neconditionata a succesului. Va rog sa va ganditi bine si sa intelegeti ca picati, in fiecare zi, la testul caramelei.

Adrian Stanciu este consultant in transformare organizationala si Associated Dean for Knowledge & Leadership la Maastricht School of Management Romania.