Ștefan Ruxanda, actor&regizor: Arta care te face să ridici privirea

Reading Time: 6 minute

Este actor, regizor, dar și coach. Am stat de vorbă cu Ștefan Ruxanda despre condiția artistului și a publicului în postpandemie, dar și despre noul său rol profesionist de „antrenor în ale vieții”.

Cum este artistul postpandemie?

Tulburat, probabil. Văd că breasla și-a revenit destul de bine. Colegii sunt doritori să joace, să urce din nou pe scenă. Încă nu pot să-mi dau seama dacă s-a produs vreo schimbare esențială. Personal, simt că m-am schimbat. Nu mai am răbdarea pe care o aveam înainte. Vreau mai puține repetiții, dar mai multe spectacole. Cred că anumite subiecte (texte, montări) nu-și mai au rostul. Cred (sper) că oamenii caută emoții mai profunde, idei ceva mai înalte. Sper ca acești doi ani de criză să ne fi reamintit de lucrurile esențiale din care se compune viața. Sper!

Cum este publicul postpandemie?

O parte este foarte fericit că poate din nou să mergă în sălile de teatru. O altă parte a publicului este încă speriat și nu mai vine la spectacole. Mai există un segment (din ce în ce mai mare) care a scăpat de frica pandemiei, dar a înghițit un cocktail format din indignare, dezamăgire, frica de facturi și de ceea ce se petrece în Ucraina. Cred că o „terapie” cu spectacole bune ar putea fi de folos. Provocarea pentru noi este să-i aducem în sală pe acești oameni, să le reamintim că viața are o mulțime de nuanțe luminoase care merită atenție. De când am reînceput să jucăm (fără restricții), simțim că publicul rezonează altfel comparativ cu perioada de dinainte de martie 2020. Să-ți dau un exemplu: noi jucăm o adaptare după „Micul Prinț” de Antoine de Saint-Exupery. Producția noastră se numește „Micul Prinț – spectacol pentru oameni mari„. I-am dat acest nume pentru că am pus accentul pe latura simbolică a textului. În spectacol avem scene de comedie și momente deosebit de emoționante. Dacă până în 2020 scenele de comedie erau foarte gustate de public, acum simțim că oamenii sunt însetați de partea finală, unde Saint-Exupery parcă a pus toată filosofia lumii în cuvinte simple, ușor de înțeles pentru oricine. Mai mult decât atât, le-a îmbrăcat și într-o emoție foarte frumoasă care, zic eu, a devenit necesară ca „tratament” pentru vremurile pe care le trăim. Pe de altă parte, mai există un alt segment de public care nu vrea să mai audă de nimic, să mai vadă nimic altceva decât comedie. Sunt acei oameni sătui de știri, de frici, de perspective sumbre. E un fel de reacție la tensiunile din ultima vreme. Așa ceva s-a mai întâmplat în istorie, mai ales după Războaiele Mondiale. Am observat această sete de comedie la „Familia Tărăboi„, o producție proaspăt lansată. Când lucram cu actorii (Silviu Biriș, Corina Dănilă și Doina Antohi) intuiam cam care vor fi momentele la care publicul va râde. Nu știam însă că vor gusta cu atâta plăcere chiar și cele mai copilărești glume. Pe noi ne bucură: e semn că umorul nu a avut de suferit. Eu consider că umorul este o formă de sănătate mentală.

Poți găsi paralele între regizor și coach?

Sunt foarte multe asemănări. În ambele situații ești în fața unui om (actor sau client) care vrea să ajungă din starea A (actorul – din starea de „civil”; clientul – din starea cu care se confruntă) în starea B (actorul – la personaj, adică la un alt set de obiceiuri, mentalitate etc., clientul – la un mindset nou). Și regizorul, și coach-ul caută strategii pentru ca această tranziție să fie cât mai eficientă și asumată. Ambii lucrează prin experiențe, prin emoții (pozitive), caută împreună cu persoana (persoanele) cu care stau față în față. Spre deosebire de psihoterapie (deși teatrul poate fi folosit cu succes și în această arie), atât regia cât și coachingul sondează după „ceea ce a funcționat și se poate replica”. Când eram în facultate, unii profesori ne mai puneau să citim psihologie ca să facem „fișe de personaj”, adică să studiem de ce personajele fac ceea ce fac, gândesc ceea ce se găsește pe hârtie sub formă de text dramatic, să identificăm dacă vorbele lor sunt în concordanță cu acțiunile. A fost o pregătire foarte bună. Când am început școala de coaching am descoperit că reluam aceleași lucruri, dar mult mai aplicat și mai organizat. Mai e ceva: o bună perioadă am lucrat cu copii (8 – 22 de ani) în diferite grupuri de dezvoltare personală prin teatru. Scopul nu era să-i pregătesc pentru admitere, ci să-și descopere acele resurse prin care pot deveni mai stăpâni pe ei înșiși. Deci, tot un fel de coaching, dar prin care psihologia și strategiile devin jocuri și exerciții de improvizație. Numitorul comun este următorul: să-l ajuți pe cel din fața ta să descopere acel ceva care să-l împlinească. Să-l ajuți să capete autonomie pe noul set de comportamente.

Cum a început drumul spre zona coach?

Rolul de coach a început de mult, pe când lucram cu copii și adolescenți, dar fără să știu că făceam coaching. Oficial, prima rădăcină s-a prins în aprilie 2020, când toată țara era în lockdown și eu goneam prin București livrând pachete. Pentru că nu mai aveam spectacole, mă panicasem puțin și am lucrat două luni curier la un magazin online – super-experiență! Ca să nu-mi pierd mințile între tsunamiurile de știri panicarde și duhoarea de clor care cuprindea orașul, ascultam continuu podcasturi de dezvoltare personală. Și, ca să încorporez ceea ce ascultam, îmi sunam prietenii, colegii, rudele care stăteau baricadați în case și încercam să le creez o stare bună, de încredere și curaj. Acum pare hazliu, dar atunci mulți oameni tremurau ca și cum cineva le-ar fi pus un pistol la tâmplă. Faptul că rosteam acele cuvinte de încurajare m-a făcut să mă simt mult mai bine. Acea perioadă a avut un mare impact asupra mea: am văzut ce poate să facă frica, cum ea capătă materialitate, cum oamenii se dezumanizează în fața unei potențiale (și invizibile) amenințări. Apoi am participat online la un seminar de-al lui Tony Robbins. M-a repus complet pe picioare și mi-a dat un nou sens în acea perioadă în care orizonturile nu erau prea prietenoase. Când am văzut ce efect au strategiile lui asupra mea și cum m-au scos din valuri de frici și angoase, am căutat cursurile lui și m-am înscris la ele. Am învățat enorm și am reușit să mă ajut pe mine, pe colegii actori cu care lucrez și mulți oameni cu care am lucrat online de atunci în ședințele de coaching. Ce simți după ce vezi că omul din fața ta își recapătă curajul și sensul vieții? Imposibil de spus în cuvinte.

Ești prezent și în sfera spectacolelor pentru copii. Ce te-a împins în această direcție?

Publicul format din copii este cel mai dificil public. Cei mici nu au prea mulți cenzori, le place sau nu le place. Nu fac analiză critică pe marginea spectacolului. E mult mai simplu: uau! sau bleah! Sincer, m-au captivat atât valența educativă a teatrului pentru copii, cât și provocarea în sine. Trebuie să faci totul cu zâmbetul pe buze. O superterapie! Și mai e ceva: toate textele pentru copii au happy-end. Am nevoie de așa ceva. Am refăcut, de curând, un spectacol muzical după un text de Bartolomeu (Valeriu) Anania – „Păhărelul cu Nectar”. După ce terminăm repetițiile sau o reprezentație în fața publicului, și eu, și colegii din distribuție ne simțim extraordinar. Parcă venim de la parcul de distracții. Ne simțim din nou copii și suntem siguri că și publicul simte la fel, indiferent de vârsta biologică.

Te-ai născut în orașul Teatrului Tineretului. A avut vreo influență acest lucru asupra (alegerii) profesiei tale?

Datorită (sau din cauza:) acestui Teatru am ajuns să fac ceea ce fac. Mai precis, un spectacol care a fost montat acolo cu ani în urmă: “Orfanul Zhao”, în regia ui Alexadru Dabija. M-a fermecat complet. La spectacol am ajuns pentru că m- a luat mama de braț și m-a târât acolo. Nu voiam, dar decât să stau să învăț pentru teze, am preferat această experiență. A fost minunat! Pe acea vreme Teatrul Tineretului din Piatra Neamț era o oază de cultură și artă teatrală. Era un fel de spațiu în care puteam evada din haosul axiologic al infinitei tranziții.
Dacă nu era acel teatru și directorul de atunci (Corneliu-Dan Borcea) care ne lăsa să mergem la repetiții (și chiar ne-a luat într-un spectacol, ca figurație) cred că nu scăpam de sub influența viciilor. Era o perioadă foarte ciudată: la poarta liceului găseai de la cele mai proaste bauturi alcoolice la cele mai periculoase halucinogene (mentalitatea de victimă sau de “oricum, nu poți să faci nimic!” făceau parte din refrenul perioadei.) Teatrul m-a salvat. A fost mai tare decât
dealerii de senzații tari.

Sincer, mă simt legat de mai multe scene. La Teatrul Național din București am avut mai mult colaborări prin Compania “Passe-Partout Dan Puric” și cu diferiți regizori (de neuitat întâlnirea cu Cătălina Buzoianu), la Bulandra la fel. Dar, în genere, mă simt legat de orice scenă de pe care am reușit să stabilesc o legătură profundă cu publicul. Și din acest punct de vedere, mulțumesc lui Dumnezeu, sunt multe astfel de scene în țară.

Arta pentru artă sau Artă cu tendință?

Artă pentru a “scoate omul din fiară, nu fiara din om”. Așa spunea Pr. Dumitru Staniloae. Nu cred în arta care servește cauze politice sau care face propagandă socială. Nu suport adaptările scenice care promovează urâtul, degradarea umană, reduce omul doar la însușirea de mamifer reproducător sau își bate joc de om. Cred în arta care te face să ridici privirea din orizontala și care îți umple sufletul cu frumusețea pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu. Eu cred că noi am primit un dar extraordinar: capacitatea de a simboliza și de a comunica prin simboluri. De asemenea, capacitatea de a împărtăși din experiența pe care o trăim. Cu cât împărtășim ce este mai frumos din drumul nostru pe acest pământ, cu atât mai bine. Viața e scurtă. Aș vrea să mi-o umplu de experiențe folositoare și, pe cât posibil, îmbucurătoare, frumoase. Și să dăruiesc, la răndul meu, din minunile pe care le-am trăit.