Stăvilare în calea inflației

Stăvilare în calea inflației

România a depășit, în ultimii 19 ani, crize și momente dificile în care se vorbea despre intrarea în încetare de plăți sau despre inflație cu trei cifre. Banca Națională a României a avut, în tot acest timp, de luptat cu o inflație ieșită din tipare, de regulă provocată de șocuri impulsionate administrativ, spune Adrian Vasilescu, consultant de strategie la BNR.

Care au fost cele mai importante momente în evoluția României din ultimii 19 ani?

În 1999, România încheia o recesiune ce dăduse dureri de cap populației și economiei, societății în general, iar inflația era încă mare. E drept că inflația de trei cifre o abandonasem în 1998, iar la sfârșitul lui 1999 am lăsat în urmă și recesiunea. Anul 2000 a fost primul an de creștere dintr-un lung șir de ani de creștere economică. Guvernul Mugur Isărescu, care primise un mandat pentru anul 2000, a avut o prognoză de creștere de până la 1%, prognoză cu mult depășită, ajungându-se la un plus de peste 2%. După o recesiune de trei ani, creșterea era imensă.

În 1999 a fost și o derută privind puterea de plată a României. O mare agenție internațională a informat că România va intra în… în­cetare de plăți, informație care însă a dispărut de pe ecrane în 10 minute. Au retras-o dându-și seama că au făcut o gafă, dar cei care au preluat-o – inclusiv agenții de presă românești – n-au mai șters-o. Și au  urmat dezbateri puternice; Banca Națională a dovedit însă că nu este nicio în­cetare de plăți. Eram departe de o încetare de plăți, pentru că anul 1999 s-a terminat cu o rezervă valutară destul de bună.

Nu a fost încetare de plăți.

FMI fusese preocupat, în 1999, să facă un experiment – să aleagă câteva țări care să atragă bănci importante din lume în așa-zisa “împărțire a po­verii”. Această sintagmă a umblat prin mințile multor finanțiști ai lumii din acel timp și România era îndemnată să nu își mai plătească datoriile și să intre într-un program de împărțire a poverilor. Adică bănci mari din lume să contribuie la susținerea unor țări prin contribuție la plata datoriilor, dar cu întârziere, cu eșalonări. Banca Națională a spus un NU categoric, pentru că datoria cea mai mare o aveam la poporul japonez. Banii erau împrumutați de la învățători, de la profesori, de la pescari de pe mare, de la lucrători de la căile fera­te, cu garanția importantei companii financiare Nomura, și oamenii aceia simpli, din Japonia, așteptau în 1999 să își recupereze banii și să își încaseze dobânzile. Banca Națională nu își putea permite rușinea de a nu plăti această datorie, mai ales că avea bani în re­zerva valutară, astfel că a plătit împrumutul de aproape 1 miliard de dolari.

Drum liber spre Uniunea Europeană

În 2000, România a bătut palma cu Comisia Europeană, în vederea aderării la 1 ianuarie 2007. Banca Națională a cooperat cu trei guverne pentru ca strategia de dezvoltare pe termen mediu, menită să asigure ade­rarea, să poată fi și îndeplinită. Intrarea în NATO și apropi­erea aderării la UE au făcut din România un teritoriu râvnit de investitorii străini, care au adus câte 20 de miliarde de euro pe an – din 2005 până în 2008. Românii din străinătate tri­miteau în țară cam 7 miliarde de euro pe an. Erau foarte mulți bani și țara nu îi putea înghiți, așa că Banca Națională a trebuit să demareze un proces activ de strângere din piață a banilor care nu puteau să fie valorificați nici în credite pentru populație, nici în cre­dite pentru întreprinderi.

Cum a evoluat inflația?

Într-o țară în care inflația a ieșit din tipare, BNR – după fiecare șoc – a ridicat stăvilare în calea creșterii galopante a prețurilor. Primul șoc puternic a fost semnalat în 1990, când trecerea la libe­ralizarea prețurilor ar fi trebuit să aibă loc în ianuarie și a fost amânată până în noiembrie. În acest timp, țara a fost golită de mărfuri. Turismul comercial era în floare, așa că au fost scoase toate mărfurile importante din România; acele mărfuri care erau ieftine la noi și scumpe în străinătate. La 1 noiembrie, șocul inflaționist a fost imens, așa că economisirile românilor s-au dus în câteva luni. A fost primul mare șoc inflaționist și de atunci am dus-o din șoc în șoc. Cum ni se întâmplă și acum. Inflația de acum a început la 1 octombrie 2017. Banca Națională a ridicat stăvilare și a redus creșterea inflaționistă în noiembrie și în decembrie. În ianuarie a fost al doilea șoc, provocat tot de prețuri reglementate – la gaze, energie electrică, energie termică, care când urcă scumpesc toate mărfurile. BNR a ridicat din nou stăvilare și a redus inflația. În aprilie iar a fost un șoc, și iar s-au umflat prețurile. Din nou a intervenit BNR în mai și iunie – când inflația lunară a fost adusă la 0 sau sub 0 în iulie.

“Înainte de digitalizare și înainte de orice încercare de a schimba sistemul bancar, trebuie să destupi mințile oamenilor.”

Cum stăm acum?

Se întreba un senator ce fel de bancă națională este aceasta care ne provoacă și inflație mare, și dobândă mare. Un senator pune o asemenea întrebare?! În toată lumea, inflația se combate cu dobânzi mari. BNR a avut însă tot timpul grijă să nu producă contrașocuri la șocuri și nu a ridicat dobânda de politică monetară până la nivelul inflației. Deși rata anuală a inflației a urcat până la 5,40%, dobânda de politică monetară nu a depășit 2,5%. Pentru că nu a jucat numai pe o singură carte – a dobânzii. A mizat totodată pe rezerve minime obligatorii (RMO) și pe gestiunea fermă a lichidității în sistemul bancar. De ce ține dobânda de politică monetară la mai puțin de jumătate din nivelul inflației? Pentru că BNR nu vrea să lovească în creșterea economică. Și pentru ca nici ROBOR-ul să nu poată să urce peste 3,50%, nivelul dobânzii lombard.

Cum vedeți evoluția sistemului bancar? Se digitalizează?

Sistemul bancar nu poate să evolueze în afara noilor tehnologii și vrând-nevrând va trebui să se modernizeze și în această privință. Problema este că digitalizarea nu poate să aibă loc în salturi, trebuie făcută treptat. Pentru că sistemul bancar nu poate să se modernizeze mai repede decât se poate moderniza și poate adera la modernizări populația țării.

Într-o țară cu educația financiară pe ultimul loc în UE, orice schimbare încerci să faci se lovește fie de neîncrederea populației, fie de incapacitatea celor care fac schimbarea să o și explice populației. Am văzut că măsura pe care a luat-o Ministerul de Finanțe de a se împrumuta pe termen lung la populație cu o dobândă mult mai mare decât dau băncile, adică 5%, nu a avut efectul scontat. Populația nu a marșat! E o dovadă că înainte de digitalizare și înainte de orice încercare de a schimba sistemul bancar, trebuie să destupi întâi mințile oamenilor. Întâi trebuie să pregătești în plan cultural o măsură și apoi să o implementezi în practică. Tot aud prognoze care spun că “de la anul sistemul de plată a impozitelor se va face numai digital”. Să vedem câți dintre cei care plătesc impozite în România vor fi în stare să plătească digital.

foto: Vali Mirea

Interviu publicat în revista Biz nr. 324