Ovidiu Vitan, scriitor: Realitate augmentată prin cuvinte

Reading Time: 9 minute

Nicio ştire high-tech nu îl impresionează, nicio inovaţie nu îl scoate din casă. Ovidiu Vitan, colegul nostru de la Biz, este un vizionar de modă veche: a călătorit în viitor cu nave şi rachete de hârtie, purtătoare de literatură sciece-fiction.

Într-o lume în care tehnologia acaparează aproape fiecare detaliu şi moment al vieţii cotidiene, ce mai pare acum SF pentru un autor din domeniu?

Dacă i-ai fi spus lui Jules Verne că în 2018 membrii redacţiei Biz se vor îmbarca la bordul unui cilindru metalic de zeci de tone care va urca la zece mii de metri şi va zbura singur, în numai câteva ore, până în Japonia, iar acolo redactorii vor putea vorbi oricând cu oricine din ţară datorită unor aparate din plastic cât palma care pe deasupra fac şi poze şi traduceri, ţi-ar fi apreciat imaginaţia dezlănţuită şi ar fi zis că e science-fiction; ca să nu mai vorbim despre faptul că ultima parte chiar era SF până în urmă cu câteva decenii. Pentru noi, azi, autori sau cititori de science-fiction sau nu, este însă realitatea. Un pic diferit este faptul că, în general, iubitorii de SF sunt mai bine pregătiţi pentru viitor, iar invenţiile, chiar şi cele mai spectaculoase, le disrup mai puţin viaţa pentru că ei deja le-au testat în varianta demo în scrierile autorilor de SF. Practic, cititorii de SF sunt early adopterii early adopterilor. Cu mult înainte ca gadgeturile sau tehnologia să devină disponibile pentru toată lumea, cei care citesc SF au trecut deja prin experienţa respectivă, în scrieri ale unui Wells, Arthur C. Clarke sau ale românului Felix Aderca. De la televiziune la sateliţii artificiali, de la internet la realitatea virtuală, toate invenţiile au fost încercate de iubitorii de science-fiction înainte de a deveni realitate, înainte de a nu mai fi SF şi a se banaliza.

Ca să dau un exemplu, una dintre imaginile la modă în SF-ul secolului trecut (în cărţi, dar şi în filme) era a personajelor care trăiau între trei-patru ecrane care acopereau pereţii şi prin intermediul cărora erau conectaţi cu oameni din toată lumea. La momentul acela părea fascinant; astăzi cele trei-patru ecrane, chiar dacă mai mici (telefonul, televizorul, computerul, eventual tableta), sunt realitatea cotidiană şi, departe de a mai exercita fascinaţie, cel mult îţi pot atrage dojana de le a mai lăsa în pace şi a merge „la sală”. De asemenea, probabil că în anii ’50, şi chiar şi mai târziu, n-ai fi putut convinge nicio bancă de potenţialul economic, financiar al telefoanelor mobile, care pe atunci „erau SF”, nu erau susţinute tehnologic. Dar până şi managerii de bancă au crescut cu comunicatorul pe care îl foloseau personajele din serialul “Star Trek” şi inclusiv acest lucru le-a modelat puţin gândirea, i-a ajutat să accepte ideea şi a înlesnit traseul comercial al acestor obiecte fără de care azi nu mai concepem viaţa.

Ai publicat în 2016 două volume de literatură SF (“Nerecurgerea la Forţă şi la ameninţarea cu Forţa” şi “Vendetta lui Ucigă-l Toaca”), dar prezenţa ta în lumea autorilor de science-fiction este mult mai veche. Cum caracterizezi acest traseu literar?

Forţând puţin, poate că aduce cu modul în care personajul principal din “Picnic la marginea drumului” şi respectiv “Călăuza” îşi căuta drumul în Zonă aruncând piuliţe oarecum la întâmplare şi apoi orientându-se după ele. Drumul meu a început în 1992, datorită regretatului Ştefan Ghidoveanu, căruia i-am propus spre publicare un text, în revista “Nautilus”. Domnia sa m-a programat pentru o ediţie viitoare, dar între timp revista şi-a încetat apariţia. Aşa au trecut aproape cinci ani în care nu am mai încercat să public nimic; iar într-o zi un prieten m-a felicitat pentru povestirea apărută în revista “Anticipaţia”! Cum a ajuns acolo, într-o lume paralelă, nu ştiu nici azi. În anii următori am semnat şi alte povestiri în publicaţii de profil, după care o lungă perioadă am intrat în silenzio stampa, pentru care nu am nicio explicaţie deosebită, dar căreia nici nu m-am împotrivit.

După care deodată, anul trecut, după o pauză editorială de peste un deceniu şi jumătate, m-a sunat scriitorul Constantin Pavel, pe care îl cunosc şi îl citesc de peste 20 de ani, care mi-a propus să public o carte la editura lui. Până să mă gândesc dacă mai voiam să scriu, să public, să mă implic, deja îmi tipărise două volume, conţinând în mare parte texte publicate în anii ’90 şi începutul anilor 2000 în revista şi almanahul “Anticipaţia”, în alte părţi, dar şi în volumul colectiv “România SF 2001”, culegere a editurii Prologos. (Dan-Silviu Boerescu îmi promisese publicarea unui volum întreg, dispariţia prematură a editurii împiedicându-mi însă debutul într-un volum propriu.) Iar acum, editura Pavcon, la care mi-au apărut cărţile pe care le-ai menţionat mai sus, pregăteşte şi apariţia celui de al treilea volum, „Rău de spaţiu”, în care încerc să croiesc un drum nou, o nişă mai puţin exploatată: am vrut să profit de aspectul grafic, de formatarea textului, de punctuaţie şi convenţii grafice pentru a adăuga un strat semantic sau stilistic textului. Ideea a fost să confer textului clasic, bidimensional, o a treia dimensiune, să-l fac tridimensional, dar nu prin artificii tehnologice, ci printr-un fel de “realitate augmentată prin mijloace scriitoriceşti”, cum a sintetizat Constantin Pavel. Astfel, în volum propun cititorului, printre altele, expresivitatea pe care (sper că) o dă absenţa textului; povestiri care continuă în alte medii; o povestire sinoptică, a cărei acţiune se întâmplă în trei lumi paralele ce pot fi urmărite în acelaşi timp; texte care nici măcar nu sunt SF luate fiecare în parte, dar care apreciate împreună ating o masă critică şi astfel totul poate fi reinterpretat şi explicat în cheie SF.

Ce ţi se pare că defineşte mai clar SF-ul: imaginaţia sau anticipaţia?

Anticipaţia ocupă o bună parte a universului de gen, plasarea acţiunii în viitor justificând progrese ştiinţifice care încă nu au avut loc şi astfel putând facilita suspendarea neîncrederii şi mult căutatul vertij intelectual; şi, după cum am văzut, adesea elemente originale dintr-o scriere de profil se dovedesc a fi fost preziceri, ceea ce părea a fi o simplă distracţie sau o extravaganţă SF ajungând într-o bună zi realitatea banală. Or, nu poţi avea anticipaţie fără imaginaţie. Pe de altă parte, literatura SF mai are şi alţi aşi în mână, de pildă speculaţia, extrapolarea, schimbarea disruptivă, toate acestea alimentate de aceeaşi imaginaţie.

Interesant este şi că în română iniţialele SF desemnează ştiinţifico-fantasticul, iar în engleză ficţiunea ştiinţifică. Or, ficţiunea poate fi fantastică sau nu, dar fantasticul este în întregime ficţiune. Deci încă un punct în favoarea imaginaţiei.

Ţi-ai hrănit copilăria şi adolescenţa cu câteva nave de literatură SF. Cum îţi procurai aceste cărţi (şi reviste specializate) înainte de 1990?

Publicaţiile SF erau unul dintre puţinele lucruri relativ uşor accesibile, chiar dacă selectiv, şi în epoca de tristă amintire. Navele acestea care aduceau minerale preţioase din alte minţi, din alte tărâmuri, andocau, de pildă, la librăria „comunistă” de vizavi de bloc, care ar fi pierdut lupta cu librăriile din ziua de azi ca număr de titluri de profil şi calitate a tiparului, dar ar fi câştigat la capitolul valoare a scrierilor; sau la biblioteca de întreprindere având aspect de mică magazie de scule, aflată într-o casă veche, într-un cartier de case, la bunici, însă care, în lumina unui bec chior şi sub paza unei dudui în vârstă în halat de atelier mecanic, adăpostea comori ale literaturii SF; dar aterizau şi la şcoală, sper să nu mă înşel după atâta timp dar vineri, sub forma revistei „Cutezătorii”, care pe ultima pagină avea uneori benzi desenate SF. Când însă oferta nu mai era de ajuns, apelam la Biblioteca Naţională, unde am citit în original scrieri pe atunci încă netraduse în română (îmi amintesc acum de romanul “Damnation Alley” de Roger Zelazny) sau cărţi despre filmele horror (îmi amintesc încă, într-un titlu, intrigantul, evocatorul şi parcă neegalatul în engleză „epouvantable”). De asemenea, îmi amintesc cu plăcere că la începutul anilor ’80 am primit dintr-o lume paralelă (evident, mă refer la Occident) trei exemplare ale celebrei reviste de profil „Analog”, imposibil de procurat în România, ca orice publicaţie din vest, în care am putut citi inclusiv un fragment din seria “Dune” înainte ca aceasta să fi devenit o modă şi la noi în anii ’90. În acelaşi timp, îmi amintesc de o preţioasă copie xeroxată (îmi place să folosesc termenul acesta în locul celui fără suflet de “copiată” sau „multiplicată”) a romanului „1984” al lui George Orwell; primul contact cu celebra distopie îl avusesem deja, într-o noapte, la un priveghi, când ne fusese povestită de un prieten mai mare. Bineînţeles, noi trăiam în plin „1984”, şi nu mă refer la faptul că era realmente 1985 (ceea ce înseamnă că nu a lipsit mult să aud prima dată despre acest roman chiar în anul din titlu). Istorisirea ne-a mai îndepărtat atenţia de la motivul trist pentru care ne aflam acolo, dar ne-a conferit şi o oarecare privire de perspectivă, ne-a conferit puţină distanţă faţă de lumea în care trăiam – iarăşi, unul dintre efectele benefice ale SF-ului. Şi, cum se întâmpla pe atunci din cauza accesului greoi la alte titluri decât cele aprobate de partid, am reuşit să o citesc efectiv de abia după revoluţie, şi atunci în varianta samizdat (sfamizdat?), trasă la xerox după originalul tipărit, neaşteptat, la Chişinău – care, măcar din punctul acesta de vedere, părea că se rupsese mai repede decât noi de „1984”.

Spuneai într-un interviu că albumul “Zalmoxe” (al trupei Sfinx) este foarte SF. Moromeţian vorbind, pe ce te bazezi?

Cum altfel decât basm paleoastronautic putea interpreta un adolescent pasionat de SF un album muzical, ascultat la un picup integrat în radioul cu lămpi, despre un personaj misterios care zboară, are ceea ce azi am numi superputeri şi care se pogoară ca să ridice dacii pe ritmuri de muzică rock, pe coperta albumului înfăţişat delicios anacronic cu ceas şi motocicletă şi despre care într-una dintre piese se afirmă că le-a făcut oamenilor din suflet scut, le-a făcut balaurul steag şi ne aminteşte, atât cât se putea în anii ’70, şi de Iisus Hristos, are puterile vieţii fără sfârşit, ochiul nestins al nemărginirii şi nu moare, dar şi despre „Călătorul prin nouri” (după titlul uneia dintre piese), acel kapnobatai, sau călător prin fum sau prin nori, şaman dac care putea vedea viitorul în fumul unor anumite plante (despre care nu se vorbeşte la fel de mult ca despre viţa de vie tăiată de Burebista…) şi care le spunea strămoşilor noştri „de-i vreme de războaie, de-i vreme de trăit, de-i vreme pentru coasă, de-i vreme de murit”?

Albumul acesta, fantastic în toate sensurile, împlineşte în curând 40 de ani, de unde trag concluzia că, moromeţian vorbind, de data aceasta timpul a avut răbdare.

În anii ’50, scriitorul Isaac Asimov definea „cele trei legi ale roboticii”, un fel de “conduită morală” pentru maşinile inteligente. Ţinând cont de peisajul contemporan, high-tech şi moral, crezi că putem sta liniştiţi cu aceste legi pe raft?

Sunt convins că da. E drept, Stephen Hawking sau Elon Musk susţin, dimpotrivă, că nu putem să ne relaxăm din punctul ăsta de vedere şi nu-i pot contrazice, totuşi cred că mai e până ca roboţii să poată exclama cu obidă, ca în “Matrix”: “Nu pune niciodată un om să facă treaba unei maşini!”.

Nu cred că maşinile vor percepe omul ca pe o ameninţare în sensul pe care îl întâlnim în literatura science-fiction de atâta amar de timp; cel mult am putea ajunge ca maşinile să ne pună în pericol din cauza unor erori umane. Cu alte cuvinte, dacă apocalipsa roboţilor va surveni într-o zi, o să fie din cauza unui şurub strâns neglijent de un om sau a unui software imperfect, conceput de alt om – dar nu o să fie SF, cred că mai e drum lung până la superconştiinţa robotică înzestrată cu intenţii malefice. Pentru ca acest pericol să apară, e nevoie de o schimbare fundamentală, probabil un mare pas înainte tehnologic, care însă deocamdată, din fericire, în ciuda salturilor uriaşe, nu cred că s-a produs. Până când schimbarea aceasta nu va veni, cred că suntem în siguranţă şi avertismentele sunt doar SF, chiar dacă posibilitatea anihilării omului de către creaţia sa este o temă fecundă pentru speculaţii literare.

Întrebarea ta însă mi-a sugerat o idee de povestire: dacă într-o zi vom afla că inteligenţa artificială deja a înrobit oamenii, făcându-i să stea cu capul plecat pentru a se uita la ecranul telefonului – cu scopul real de a nu vedea ce se întâmplă pe cer?

Parafrazând un celebru titlu din domeniu, ce îţi poţi aminti acum despre viitorul tău literar SF?

Volumul pe care îl invoci tu acum hâtru a făcut să curgă multă cerneală, şi din partea fanilor şi autorilor de SF, şi dezminţiri categorice din partea S, şi apologii furibunde de natură, cumva jenant, doar F. Recunosc, a fost o lectură care mi-a marcat adolescenţa, deşi ajungi destul de repede la vârsta la care îţi dai seama că volumul e doar o speculaţie ingenioasă. Iar azi aş mai acorda atenţie subiectului doar ca iubitor de SF, calitate în care cred că nu mai are rost să căutăm răspunsuri la necunoscutele din amintita carte, ci mai curând ar trebui să găsim întrebări mai bune: presupunând că într-adevăr există ceva neexplicat, ce altceva ar putea fi? Or, SF-ul şi-a permis întotdeauna să găsească întrebări mai bune şi chiar şi răspunsuri, dintre cele mai neaşteptate şi ingenioase.

Şi da, îmi pot aminti, vorba ta, viitorul literar, măcar cel imediat, pentru că în curând, după cum ziceam, îmi va apărea al treilea volum. Acesta încă nu a fost tipărit, dar în acelaşi timp cartea există deja, e scrisă, e încheiată. În felul acesta, volumul se află pe moment într-un soi de superpoziţie cuantică (şi menţionez sintagma pentru că este una dintre temele cărţii) – ca şi asuprita pisică a lui Schrödinger, probabil cea mai motivată adeptă a gândirii outside the box, deocamdată cartea există şi în acelaşi timp nu există şi pesemne că acesta e motivul pentru care mi-o pot aminti deşi încă nu a apărut.

Pe lângă acest volum, îmi amintesc de faptul că în 2018 am publicat un roman, la care scriu de ceva vreme, în care, după cutremurul din 1977, Ceauşescu se hotărăşte să mute capitala României la Scorniceşti. La propriu, prin translare! De asemenea, plănuiesc un al doilea volum de aşa-zisă realitate augmentată, dar şi alte câteva culegeri de povestiri SF, în general pe subiecte, să le zicem, de nişă, care sper să le diferenţieze puţin. Iar motivul pentru care simt nevoia de diferenţiere, de diversificare este că în anii ’90 toată lumea rescria „Dune”, la modul poveştilor cu călugări spaţiali (de altfel excelente); în anii 2000, se concepeau basme cu vrăjitori şi elfi care erau variante ale „Stăpânului inelelor”; acum se bate monedă pe texte fantasy, izvorâte din succesul romanelor şi serialului „Game of Thrones”. Dar ce mai facem, atunci, cu crezul căpitanilor Kirk şi Picard, “To boldly go where no one has gone before”?