Ramona Raduly a devenit jurnalist pentru că îi plac poveștile și oamenii

Ramona Raduly a devenit jurnalist pentru că îi plac poveștile și oamenii

A devenit jurnalist pentru îi plac poveștile și oamenii, iar curiozitatea și pasiunea pentru meserie sunt la fel de vii de cel puțin 20 ani. Ramona Raduly este de părere că această profesie a ancorat-o foarte bine în realitate, iar acest lucru a condus-o într-un mod firesc, în anii pandemici, și către colaborarea cu organizația Narada, cu scopul de a se alătura celor care schimbă ceva în bine în domeniul educației, pentru generațiile de acum și pentru cele ce vor veni. Statutul de mamă a doi băieți elevi a motivat-o și mai mult nu doar să se implice în proiectele Narada, dar să și participe la realizarea acestora, inclusiv prin prezența în comunități defavorizate în care copiii încă nu au aceeași șansă la educație. Ea dezvăluie de ce aici a plâns, ce a emoționat-o cel mai mult în aceste locuri la ani lumină distanță de condițiile din orașele mari, ce a ambiționat-o să schimbe statisticile deloc favorabile pe care România le are la acest capitol și de unde găsește putere să continue să lupte pentru fiecare poveste care reflectă o realitate ce multora li se poate părea incredibilă.

Ramona, ești jurnalist de mai bine de 20 de ani. Cum ți-ai ales această profesie și ce te-a motivat pe parcurs?

Povestea mea cu jurnalismul începe în anii de tranziție spre democrație, în acei ani în care ne bucuram și ne minunam de orice nu mai întâlniserăm până atunci, începe oarecum odată cu apariția primelor posturi private de televiziune și a transmisiunilor live. Cu alte cuvinte, nu ajunsesem încă la liceu, însă îmi doream să ajung ca Adelin Petrișor, să mă fac jurnalist și, mai mult decât atât, să devin corespondent de război. Se pare că am luat foarte conștient această decizie pentru că nu m-am mai abătut de la acest drum nici măcar cu un milimetru, dar corespondent de război nu am ajuns niciodată și nici în televiziune nu am lucrat. În schimb, am descoperit că nu pot trăi fără povești, fără oameni, fără știri, toate lucruri care îmi hrănesc sufletul.

Cum ai descoperit Narada și de ce te-ai alăturat organizației?

Cum spuneam: poveștile! Era primul an de pandemie și eram fascinată de toți oamenii de bine, oameni faini care au decis să se implice într-un fel sau altul, fie că erau voluntari pentru bătrâni, fie la spitale, fie că se implicau în educație. Cu toți voiam să fac câte un interviu și de fiecare dată eram mâhnită pentru că mi se părea că eu nu fac destul. Așa am cunoscut-o pe Andra Munteanu, fondatoarea Narada, cu care am avut o chimie extraordinară și mi s-a părut absolut fantastic obiectivul pe care îl avea organizația la momentul respectiv, acela de a oferi acces la tehnologie copiilor din medii vulnerabile, care altfel nu ar fi putut rămâne în contact cu școala în perioadele de lockdown. Ulterior, la invitația Andrei am fost prin Moldova, în mai multe comunități, în căutare de povești. Au fost 4 zile în care am plâns de mi-a sărit cămașa de pe mine, am râs zgomotos și m-am emoționat teribil. Eram proaspătă mamă de doi băieți intrați în sistemul public de învățământ și până atunci mi se părea că nimic nu merge cum trebuie la școala lor. A fost nevoie să cutreier școlile din Moldova, să văd în ce condiții învață alți copii, dacă învață și apoi să-mi dau seama că ai mei sunt niște privilegiați doar pentru că s-au născut la București și într-o familie care pune accent pe educație. Ulterior am realizat că nu ar trebui să conteze cu ce te compari, ci că toți copiii ar trebui să aibă toate condițiile pentru a învăța deoarece educația e un drept fundamental al fiecăruia. Iată momentul în care nici nu am clipit atunci când Andra mi-a cerut să preiau rolul de storyteller la Narada.

Din perspectiva de jurnalist, dar și de mamă, care crezi că sunt cele mai importante aspecte deficitare ale sistemului educațional de astăzi?

Revin: depinde cu cine sau cu ce ne comparăm. Aș spune eu că cel mai mare aspect deficitar al educației este că acest domeniu nu e prioritar pe agenda celor ce contează. Iar când educația nu se află printre priorități, nu ar trebui să șocheze pe nimeni rezultatele testelor PISA ce ne clasează în fruntea clasamentului european atunci când vine vorba de analfabetism funcțional sau de abandon școlar.
Ce mi se pare mie de speriat este această inechitate în educație, pe care tot PISA a relevat-o. Cu alte cuvinte, această prăpastie uriașă ce se naște între copiii cu resurse și cei fără resurse, această prăpastie, să zicem, între copiii mei, care învață la o școală din București, au toate produsele de bază: ghiozdan, rechizite, manuale, au tehnologie, au aplicații mobile pe care le folosesc la unele cursuri, au orizonturile deschise către orice prin prisma faptului că sunt expuși la artă, cultură, călătorii, etc și între Ștefan, Adelin sau Ana Maria, de exemplu, trei copii din comunitățile Narada, ale căror familii nu au nici ce pune pe masă uneori, trei copii care nu au ieșit niciodată din satele lor și care își petrec vacanțele la muncile câmpului. Care sunt șansele lor pentru viitor și care sunt șansele copiilor mei?

Care crezi că sunt cele mai mari discrepanțe între educația din marile orașe și cele din mediul rural?

Spuneam și mai sus, atunci când vorbeam de prăpastia creată între copiii cu resurse și cei fără. Asta nu înseamnă că în mediul rural e musai să nu fie resurse. Am întâlnit comunități în sate aflate la mare depărtare de oraș, unde directorii de școală au reușit să atragă fonduri și să investească mai ceva ca la oraș, atunci când vine vorba de educație.

În general, însă, dacă tragi linie, discrepanțele se văd, mai ales la nivel de comunitate. Ce mă întristează cel mai tare sunt situațiile acelea de abandon școlar, situații întâlnite cel mai des la sat, unde două brațe de muncă sunt mai prețioase decât orice educație. Pare absurd, dar în România, țară UE, în 2024 încă sunt părinți care nu înțeleg importanța educației pentru că ei, la rândul lor au terminat doar 4-6 clase (dacă) și care își trimit copiii la muncă de mici, să câștige și ei un ban. Tot acești părinți nu pot un ajutor atunci când vine vorba de teme, dar nici un sprijin atunci când se decide viitorul copiilor lor. Vă spuneam de Ștefan mai sus. E un băiat extraordinar ce se străduie din răsputeri să facă ceva în viață, ar vrea să meargă la un liceu sportiv, să ajungă fotbalist, mai ales că e foarte talentat. Știți care e cea mai arzătoare dorință a lui? Aceea ca mama sa să-și găsească un serviciu, să-și permită să-i plătească abonamentul de transport pentru a merge la liceu, altfel e nevoit să rămână în sat și să întrețină acel cerc vicios ce descrie drumul fără educație al părinților lui și al înaintașilor lor.

Ce pot, din acest punct de vedere să facă profesorii, părinții și ce ar trebui să facă statul să micșoreze aceste discrepanțe?

Fiecare face câte puțin din toate, dar nu e suficient. Probabil fiecare dintre noi trebuie să conștientizăm cât de importantă este educația pentru evoluția societății noastre.
Chiar nu mai putem aștepta să vedem ce se întâmplă, să zicem „lasă că merge și așa”, să ridicăm din umeri și „cum ne-o fi norocul”. Dacă fiecare dintre noi, din puținul lui, din ceea ce știe să facă și la ce se pricepe dă ceva pentru educație, cu siguranță putem să aducem o transformare vizibilă cu impact asupra actualei și viitoarelor generații.

Care este rolul organizației Narada în această ecuație?

Aș spune că Narada are un rol crucial, ingrat și foarte dificil, acela de a produce schimbare la nivel de comportament social. Cum? Prin mobilizare și îndemn la acțiune. Exact ce spuneam mai sus. Prin exemplul propriu de implicare, dar și prin faptul că pe HartaEdu.ro Narada reușește să mapeze nevoile școlilor din România, organizația îndeamnă la mobilizare. Un profesor poate da mai mult pentru comunitatea sa, un părinte poate face o donație recurentă pentru școala copilului său, sau poate alege câteva ore de voluntariat, la fel un angajat dintr-o corporație. Nu trebuie ca fiecare dintre noi să dăm mai mult decât ne e confortabil, dar dacă suntem mulți și oferim puțin din timpul nostru, banii sau knowhow-ul nostru pentru educație, lucrurile au puterea să se transforme într-o mișcare uluitoare, în acest Social Behavior Change.

Ce au schimbat campaniile Narada în educație în acești ani, în România?

Aș spune că dincolo de faptul că am reparat acoperișuri, am dotat școli întregi cu tehnologie, am construit terenuri de sport sau am susținut programe de învățare, Narada a schimbat mentalități, a arătat că se poate. Cu orice director ai vorbi din școlile în care Narada a intervenit, va spune, aproape inevitabil: „Nu credeam că se poate, nu-mi imaginam că vom reuși”.

Recent, Narada a lansat podcastul „Leadership cu sufletul: Conversații cu vocile importante din business care sprijină educația” pe care îl prezinți. Care este scopul acestuia?

Ce am învățat în tot timpul acesta a fost că fiecare om are o poveste, iar când această poveste vine în sprijinul educației, putem face minuni.
Pentru că experiența de interviu îmi e binecunoscută, am decis să-i invit alături de mine, la o discuție relaxată, de multe ori foarte personală, pe toți cei care ne-au sprijinit în misiunea Narada și s-au implicat în educație, fie că sunt oameni de business, profesori sau oameni din societatea civilă. Sunt discuții interesante care, dincolo de poveste, scot la suprafață frustrarea personală a fiecărui invitat legată de educație, dar și un call to action de mobilizare.

Cum te simți în această postură și ce urmărești în discuțiile cu invitații tăi?

Este prima experiență de acest gen din cariera mea și am avut mari emoții la început. Însă, așa cum spun de multe ori, această curiozitate nativă, această sete de povești, m-a făcut să uit de prezența camerelor de luat vederi și să mă cufund în conversații. M-am bâlbâit de multe ori, am afișat grimase pe față, lucruri probabil inacceptabile în fața camerei, însă discuțiile au fost cât se poate de valoroase, ceea ce contează cel mai mult.

Ce urmează ca proiecte în acest an și care sunt obiectivele campaniilor pe care le aveți pregătire?

Pentru că misiunea noastră este aceea de a mobiliza, anul acesta ne-am propus să aducem alături de noi 10 mii de oameni, un număr ce va crește exponențial, sperăm, de la an la an. Sunt acei oameni care pot face ce am descris mai sus pentru educație.

Dincolo de asta pregătim câteva campanii foarte dragi mie, campanii menite să ajungă acolo unde copiii au mare nevoie de acea mână care să-i ajute să treacă pragul înalt al provocărilor vieții.