Radu Atanasiu: Cum vorbim despre vaccinare

Radu Atanasiu: Cum vorbim despre vaccinare

Pandemia a tot modificat agenda conversațiilor dintre angajator și angajat. Subiectul cel mai întâlnit până în 2020 era performanța. Performanța organizației, tradusă în eforturi de planning și coordonare, în diverse sisteme de motivare, aliniere și angajament, în procese de schimbare culturală și organizațională. Performanța individuală, declinată în KPIs, traiectorii de creștere și eforturi de delegare și combatere a micromanagementului (în organizațiile unde se poate discuta deschis despre asta).

Din martie 2020 lucrurile s-au schimbat dramatic și, odată cu ele, agenda conversației între șef și echipă. S-a schimbat canalul de comunicare, ședințele mutându-se pe Zoom sau Teams, cu toate consecințele care decurg de aici. Am scris în Biz acum aproape un an despre cum se iau şi se pot lua deciziile online, în noile condiții. Apoi au fost cele 2-3 luni de panică, în 2020,  care au modificat total agenda conversației: multe companii s-au decis să taie costurile cu personalul, cu toate discuțiile inconfortabile care decurg de aici, iar altele, la polul opus, cele pentru care managementul umanistic face parte din fibră, au făcut minuni de leadership și transparență ca să-și țină oamenii bine.

A trecut ceva timp și subiectele au revenit la normal, pe cât se poate. În ultima perioadă, însă, în multe companii există subiecte fierbinți care țin de pandemie și de viața personală a individului, cum sunt vaccinarea sau revenirea la birou. Cum ar trebui purtate aceste discuții? Pentru că scriu acest articol acum, când valul patru mătură România (sper ca atunci când îl veți citi veștile negre să fi trecut), o să mă rezum la exemple despre eforturile companiilor să-și convingă angajații să se vaccineze.

Când subiectul discuției dintre angajator și angajat este unul atât de sensibil, o abordare abruptă poate face mai mult rău decât bine. Știu că în unele companii, cu o cultură mai rigidă, conducerea a trasat o politică și o implementează, în primul rând prin constrângeri, cum ar fi restricții pentru angajații fără certificat verde.

Atât în societățile comerciale, cât și în societatea largă, constrângerile au efect limitat. La nivel de țară sau de comunități, eu cred că restricțiile legale pentru cei nevaccinați au (și vor avea) efect mai ales asupra celor care nu au o părere fermă anti-vaccin: „Nu prea voiam, stăteam în expectativă, dar acum nu mai pot să intru la mall fără vaccin, bine, mă vaccinez.” Iar punerea în practică o vor face la fel, neconvinși, alegând vaccinul care oferă cel mai rapid certificat, nu cea mai bună imunitate. Nu zic că e foarte rău, dar nu e de ajuns. Pentru că pe ceilalți, la care opoziția la vaccin e mai bine înrădăcinată, constrângerile îi vor înverșuna și mai tare.

La nivel de companie, cred că este important ca politica de vaccinare să se stabilească pe cât posibil după ce toată lumea a fost ascultată. Și cred că aceste discuții trebuie purtate cu multă delicatețe și empatie.

Tema vaccinării poate fi resimțită puternic pe plan personal și atinge resorturi psihologice complexe cu efecte din cele mai neașteptate; de aceea cred că fiecare companie, atunci când își creionează strategia în această privință, ar trebui să-și pună la punct în primul rând un plan de comunicare. Astfel de conversații, de grup și individuale, ar trebui pregătite cu atenție și în ele ar trebui să ținem cont de câteva particularități ale minții umane.

Primul pas ar fi să-l înțelegem pe celălalt atât de bine încât să-i putem reda și argumenta poziția sa cu convingere și coerență, așa încât el să zică „într-adevăr, exact asta este părerea mea, mulțumesc, aș fi vrut să o pot explica și eu la fel de bine!” Să putem, deci, să găsim coerență în decizia individuală a celuilalt de a nu se vaccina. Individuală, pentru că eu cred că la o mie de oameni care nu se vaccinează găsim o mie de motive total diferite. Empatia nu înseamnă deloc să fim de acord cu acel punct de vedere. Înseamnă să îl înțelegem și să înțelegem ce este în mintea și în inima celui din fața noastră. Pentru că fără să înțelegem exact ce-l motivează sau inhibă nu putem găsi calea de a-l convinge.

Cum facem asta? Întrebând și ascultând. Ascultând de-adevăratelea. Adam Grant ne sfătuiește ca, într-o astfel de discuție, să argumentăm ca și cum am avea dreptate și să ascultăm ca și cum nu am avea. Atenție, însă, la faptul că în astfel de situații oamenii își post-raționalizează poziția. Există de cele mai multe ori o diferență majoră între resorturile adevărate care determină pe cineva să nu se vaccineze și ceea ce declară acea persoană. Chiar și sieși.

Nu cred că stă la îndemâna unei companii să facă demersuri de sondare psihologică pentru a afla motivații ascunse despre care angajații înșiși nu știu. Ce poate face, însă, managementul e să aibă discuții deschise, dar discrete, unu la unu, în care, fără pic de antagonizare, să pună întrebări și să ofere sprijin. S-ar putea să descopere lucruri neașteptate. Motive ușor de gestionat, cum ar fi susținerea cuiva care suferă de o boală rară să obțină de la medicul specialist sfatul, analizele sau tratamentul care să însoțească vaccinarea.

Al doilea pas ar fi să abordăm tema fără presiune. Toate argumentările pro-vaccinare pe care le-am ascultat sau citit antagonizează pe cei care au reticențe. Toate au o nuanță de superioritate morală și un ton profesoral. Dacă nu certăreț, măcar ironic. Acest lucru este total contraproductiv. Julia Galef scrie în cartea ei „The Scout Mindset” că adesea argumentăm doar ca să ne auzim vorbind și să ne simțim bine, ca și cum ne-am făcut o datorie pentru tabăra noastră. Dar asta nu funcționează. Cu cât mesajul ne face să ne simțim mai bine despre noi înșine, cu atât are mai puține șanse să convingă pe cineva. Presiunea are efect contrar, mai ales la oamenii inteligenți (cum sunt angajații noștri). Și mai ales la cineva care și-a afirmat public decizia de a nu se vaccina.

Convingerile, odată afirmate, sunt mai greu de lepădat, iar celui în cauză trebuie să i se ofere o cale onorabilă de a o face. Efectul backfire descrie ce se întâmplă atunci când o credință personală puternică este contrazisă. În loc să se șubrezească, părerea respectivă devine mai puternică. Nu este încăpățânare, este felul în care funcționează creierul uman. La toată lumea, vacciniști și antivacciniști deopotrivă. Mai ales când contraargumentarea vine de la cineva de partea cealaltă a baricadei. O idee mai bună ar fi să desemnăm ca interlocutor pentru cei care nu sunt confortabili cu vaccinarea pe cineva care a avut, la rândul său, dubii și îngrijorări, pentru că o astfel de persoană va fi în stare să înțeleagă punctul de vedere al celuilalt și va un ton mai puțin abraziv.

Adrian Stanciu scria într-un număr trecut din Biz că de fapt nimeni nu convinge niciodată pe altcineva de nimic. Oamenii se conving singuri, au o dezbatere internă, în sinea lor. Tot ce putem noi face este să încurajăm și sprijinim una dintre părți. Iar dacă nu este acolo, să ajutăm la crearea sa. Cum facem asta în cazul vaccinării? Poate găsind, pentru cei ce au rețineri, motivații neașteptate de a se vaccina și perspective pe care nu le-au întâlnit încă.

Empatia, ascultarea și neantagonizarea sunt principii valabile pentru orice fel de discuție delicată, nu doar pentru vaccinare. Și nu doar pentru discuțiile de la serviciu. Succes!

Radu Atanasiu este Associate Dean la Bucharest International School of Management (fosta Maastricht School of Management Romania). Alături de programele pentru manageri, la BISM încep din 2022 programe de facultate britanice, cu diplomă de UK și predare și internshipuri la București.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 358 (15 noiembrie – 15 decembrie 2021). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.