Provocările finanțării proiectelor culturale din România

Provocările finanțării proiectelor culturale din România

Un nou proiect cultural al Asociației Urbandada a completat scena culturală românească în această toamnă – spectacolul „ORFANI”, în regia Laurei Ducu, o adaptare autohtonă și proaspătă a textului omonim semnat de dramaturgul britanic Dennis Kelly. În spatele echipei care a făcut posibilă realizarea proiectului stă Oana Furdea, co-fondatoarea asociației, o prezență constantă de mai bine de 10 în cultural independent.

Oana Furdea este Project Manager în cadrul proiectului „ORFANI”, un spectacol a cărei premieră a avut loc în octombrie în București și a avut deja mai multe reprezentații în diverse spații culturale independente.

În contextul actual al finanțării proiectelor culturale din România, care sunt sursele de finanțare cele mai accesibile și cele mai competitive?

În România cultura este într-o proporție covârșitor de mare dependentă de finanțările de stat. Consider că sprijinul statului este esențial, însă din nefericire este și insuficient pentru a scoate majoritatea proiectelor culturale din subzistență și de multe ori, din inevitabilul faliment. Totodată, puține proiecte pot conta pe surse complementare reale, mai ales în afara celor mai mari orașe. Sursa de finanțare cea mai accesibilă și competitivă este Administrația Fondului Cultural Național – AFCN, care are câte 2 sesiuni de finanțare pe an pentru proiecte culturale. Pe lângă fondurile AFCN, proiectele culturale mai sunt finanțate prin primăriile și centrele culturale locale sau județene, iar cele de amploare pot aplica și la finanțările nerambursabile de la Ministerul Culturii. Uneori diverse institute culturale sau organizații de profil (asociații profesionale, uniuni etc.) oferă mici finanțări și mai sunt, desigur, fondurile mai consistente oferite de instituțiile europene. Astfel, identificarea surselor surselor de finanțare nu este foarte dificilă, cele enumerate fiind în mare parte singurele posibilități, toate având apeluri publice. Iar când apare o sursă nouă, vestea în industriile creative se răspândește rapid.

Care sunt pașii specifici pe care îi urmezi pentru a atrage sponsori și parteneri pentru proiectele tale culturale?

Cel mai eficient mecanism de atragere a unui sponsor este cultivarea unei relații personale. Pentru multe proiecte culturale lipsește omul dedicat de fundraising, acest rol fiind îndeplinit printre picături de diverși oameni din organizație. Aici mediul ONG social stă mult mai bine. Este important și să cunoști politica de responsabilitate socială corporativă (CSR) atunci când mergi să ceri bani de la un sponsor mai mare, iar aceasta se poate găsi de cele mai multe ori pe site-urile sponsorilor vizați. Însă avem și tendința să ne îndreptăm cu toții înspre aceleași 10-15 corporații, care pentru a avea vizibilitate pretutindeni vor sprijini cu o sumă modică o multitudine de proiecte de amploare mai mică. De cealaltă parte se află firmele mai mici, care cred că ar putea avea un rol mult mai semnificativ în susținerea proiectelor culturale. Însă aici ne lipsește exercițiul angajamentului comunitar. În orașele mai mici există de multe ori 1-2 sponsori mai consistenți din această categorie – de obicei o persoană pe care cineva din organizația culturală o cunoaște și care rezonează cu ce își propune organizația, deci, cum spuneam – o relație personală.

Care sunt cele mai mari provocări cu care te-ai confruntat în procesul de obținere a finanțării pentru proiectele tale? Cum ai reușit să le depășești și ce lecții ai învățat din aceste experiențe?

Provocarea cea mai mare este lipsa finanțărilor – lipsa unor finanțări consistente și lipsa unor mecanisme de finanțare multianuală pe termen mediu (măcar 3-5 ani) care să ofere puțină stabilitate într-un mediu atât de precar. Nu aș putea spune că am învățat lecții cu care să mă mândresc. Am învățat să mă adaptez și să fac compromisuri.

Cum vezi implicarea administrației locale și a altor instituții publice în sprijinul proiectelor culturale independente?

După cum am menționat, proiectele culturale independente sunt dependente de finanțările instituțiilor publice pentru a exista. Accesul la finanțare nu este dificil din acest punct de vedere, însă infrastructura finanțărilor disponibile este deficitară – nu există mai deloc finanțări multianuale, în afara unei sesiuni pentru o finanțare pe 2 ani a AFCN-ului; calendarul finanțărilor împinge cam toate proiectele în perioada aprilie-iunie sau septembrie-noiembrie, perioada noiembrie-aprilie fiind complet moartă din punct de vedere al mecanismului financiar. Astfel, proiectele independente ajung să se canibalizeze, mai ales toamna, când se suprapun o multitudine de evenimente care ar putea beneficia de un public mult mai numeros. Nu în ultimul rând, colaborările public-privat există într-o foarte mică măsură în afara finanțărilor nerambursabile, iar inițiative în care mai multe instituții să sprijine prin investiții pe termen lung un spațiu independent, fie el galerie, teatru, cinema etc. sunt aproape inexistente.

Cum au influențat experiențele tale anterioare în domeniul filmului și distribuției abordările tale în managementul de proiecte culturale?

O bună parte dintre proiectele pe care le desfășor în acest moment sunt în continuare din domeniul filmului. În afara producției de film, care e cu siguranță o altă mâncare de pește, producția de evenimente în domeniul filmului, respectiv distribuția, nu diferă prea mult de tipicul realizării oricărui proiect cultural. Lumea culturală românească este destul de restrânsă, ne cam știm între noi, iar faptul că am lucrat în proiecte de film de anvergură mi-a facilitat accesul la network-ul național, dacă îl pot numi așa. Am cunoscut multă lume și asta m-a ajutat să implementez mai ușor diverse proiecte din alte domenii.

Care au fost principalele provocări pe care le-ai întâmpinat în gestionarea proiectului „ORFANI”?

Mărturisesc că rolul meu în acest proiect nu a fost deloc unul complicat. Spectacolul este un proiect de suflet al regizoarei Laura Ducu, care a știut din capul locului ce își dorește și cu cine își dorește să lucreze. O astfel de claritate este minunată în implementarea unui proiect. Echipa fiind de asemenea o echipă restrânsă, nu au existat provocări în a fi gestionată, cred că provocările cele mai mari au fost referitoare la ce spuneam mai sus – faptul că am avut premiera spectacolului în toamnă (finanțarea am obținut-o începând cu luna iulie) și ne-am suprapus cu o multitudine de evenimente. Echipa este și ea implicată în mai multe proiecte, așa cum se întâmplă mereu în proiectele culturale independente și nu a fost mereu ușor să ne sincronizăm calendarele. Dar dincolo de asta, lucrurile au mers cât se poate de lin.

Spectacolul ORFANI aduce în prim-plan teme și probleme complexe. Cum ai integrat aspectele creative ale regiei cu cerințele logistice ale producției pentru a asigura o realizare coerentă și reușită?

Aici a fost munca Laurei și a echipei de producție în primul rând și cred că e un aspect care ține în primul rând de bucătăria internă a oricărui spectacol – în ce sertar pui lingurile și oalele, ca să duc metafora mai departe. Ceea ce ne dorim în primul rând este să îi găsim o “chirie”, o casă temporară acestui spectacol care momentan este itinerant. Atunci nu va mai fi nevoie să ne adaptăm din punct de vedere logistic fiecărui spațiu gazdă.

De ce ai recomanda cuiva să vadă spectacolul „ORFANI”?

Pentru că este un spectacol curajos, care nu se ascunde după deget. Cred că mai ales în ziua de azi este foarte ofertant să urmărim traseul de la victimă la agresor, într-o societate tot mai polarizată, care ne modelează pe fiecare dintre noi în acest sens. Mi-a plăcut în toate spectacolele Laurei felul în care reușește să devoaleze nuanțele psihologiei personajelor sale, să te apropie din punct de vedere uman de ele, fără a le oferi totuși justificări facile. Mi s-a părut mereu interesant acest amestec de “dragoste și abjecție” pe care îl conținem ca oameni și pe care nu multă lume știe să îl scoată la iveală.