Portret în alb-negru

Portret în alb-negru

Fotograf și artist vizual, Alex Gâlmeanu reușește să atingă esențe în arta portretului. Colecționar de fotografii și pasionat de istoria fotografiei,  Alex Gâlmeanu militează și pentru înființarea unui muzeu  al fotografiei în România.

Parafrazând un recent proiect al tău, face fotografia o lume mai bună?

Fotografia este o unealtă foarte puternică. Poate fi și o armă, poate fi propagandă sau lansator de idei foarte puternice. Dar, cu siguranță, fotografia poate face lumea mai frumoasă. Așa cum o poate face și mai urâtă. E vorba de intenția celui care fotografiază. De fapt, oamenii pot face viața mai frumoasă, nu neapărat fotografia.

Ce îți comunică ție fotografia alb-negru și ce transmite ea dinspre un portret?

Povestea fotografiei alb-negru, social vorbind, a început să fie văzută din două unghiuri de vedere. Majoritatea oamenilor prin fotografie alb-negru văd neapărat ceva vechi, ceva posomorât sau negativ. Pentru că există o sumedienie de reclame în care imaginea color vs imaginea alb-negru îți arată varianta mai puțin fericită a vieții vs varianta colorată, fericită a vieții. În fotografia “academică”, alb-negrul este văzut mai degrabă ca o esență. Elimini foarte mult din lucrurile care nu te interesează și păstrezi doar forme, tonalități, contururi. Fotografii care au căutări vor fi întotdeauna îndrăgostiți de alb-negru, pentru că e vorba de un limbaj anume, de un vocabular. Fotografia alb-negru e o zonă ușor academică, dacă știi cum s-o duci acolo. Pentru că nu doar alb-negrul e esențial. Tehnica este o unealtă, nu este un motiv anume, cu toate că mai de fiecare dată am constatat că o fotografie oarecare, dacă o transformi în fotografie alb-negru, tinde să arate ceva mai bine, cel puțin prin prisma compoziției fotografice. Din punctul meu de vedere, alb-negrul este o chestiune de compoziție. Te lasă să fii un pic mai direct, elimini foarte mult dintre paranteze. Eu aș face toate fotografiile alb-negru, cu excepția celor în care culoarea reprezintă un mesaj. Aș lua-o exact pe dos: aș consi­dera by default că fotografia este alb-negru și aș aduce culoare doar dacă e nevoie de ea. În privința portretului, am un singur țel: să încerc să îl fac pe omul din fața aparatului de fotografiat cât mai autentic, cât mai asumat. Aceste două coordonate mi se par esențiale pentru un portret bun. Sigur, mai sunt discuții despre compoziție, despre lumină, despre o grămadă de detalii tehnice, dar dacă reușești din punct de vedere emoțional să atingi aceste două puncte (credibilitatea și asumarea), nu cred că ai cum să greșești.

Mirrorless vs DSLR. Care sunt atuurile celor două tehnologii în munca ta de  fotograf?

DSLR-ul nu mai are atât de multe atuuri. În sensul în care toate lucrurile pentru care ai fi iubit să fotografiezi cu astfel de cameră dispar încet-încet. Viitorul este mirrorless, se pare, și este una dintre nenumăratele etape tehnologice prin care a trecut fotografia. Un prag sau o prăpastie enormă a fost trecerea de la film la digital, mult mai mare decât trecerea de la DSLR la mirrorless. O altă prăpastie, poate mai puțin vizibilă, a fost atunci când s-au schimbat diverse tipuri de tehnologii de fotografiat: trecerea de la colodiu umed la filmul clasic sau Eastman Kodak, care au fost primii care au spus că trebuie să fie un aparat foto în fiecare casă, lansând un aparat foto de 1 dolar, ușor de folosit, la îndemâna maselor, în timp ce filmul costa 1,5 dolari. Ceea ce observăm astăzi este pur și simplu încă o etapă din filmul ăsta foarte lung al democratizării fotografiei. Mie, șocul cel mai puternic nu mi se pare aici, DSLR-mirrorless, ci orice aparat foto vs smartphone. Aici este o prăpastie mult mai mare. Aș spune că punctul maxim în democratizarea fotografiei îl reprezintă astăzi telefonul mobil. Culmea e că foarte multă piață din zona aparatelor compacte a dispărut din cauza telefoanelor mobile. Acum ai o separare foarte clară între ce înseamnă aparat foto de amatori, unde cel mai probabil e vorba de un smartphone, și o piață a profesioniștilor, și ea segmentată.

Care este relația ta profesională cu ca­mera foto de smartphone?

O folosesc foarte des atunci când vreau să-mi amintesc ceva. Văd un afiș, nu am chef să îmi notez ce scrie acolo și atunci fac o poză. În general fotografiez cu aparate foto relativ performante. Am făcut ceva fotografie și cu telefonul mobil, dar nu prea pot să mă laud cu chestiunea asta. Nu am nevoie să fotografiez cu un telefon mobil, pentru că am în permanență un aparat foto cu mine. Este o decizie pe care am luat-o acum câțiva ani buni: să port întotdeauna un aparat de fotografiat cu mine, indeferent de locul unde merg. Evident că te ajută și telefonul mobil, dar e doar un instrument. Corect ar fi ca majoritatea fotografiilor pe care le faci să se întâmple cu mult înainte în capul tău. E ceva asemănător meseriei de ziarist sau de scriitor. Acțiunea de a printa ceea ce ai scris e cea mai frivolă dintre toate. Sigur, e important să apară revista, să se tipărească volumul, dar textul exista de multă vreme în capul autorului, cu mult timp înainte să îl pună pe foaie. Că există finisări, că îl mai citești o dată, astea sunt doar niște detalii. Așa ar trebui să se întâmple și cu fotografia. O fotografie faină ar trebui să existe în capul autorului cu mult timp înainte de a declanșa aparatul de fotografiat. Sigur, vorbim de un anumit domeniu al fotografiei, unde se poate aplica această chestiune.

Ce face ca fotografia să fie o artă?

În primul rând trebuie să răspunzi la o întrebare cu care lumea artistică se chinuie de ceva vreme: ce este arta? Dacă încerci o variantă de răspuns, intri într‑o complicație filosofică majoră, pe orice formă de logică ai lua-o. Rezultatul este că arta literalmente poate să existe în tot și în toate. Arta nu se desfășoară neapărat în fața ochilor tăi, cât în mintea ta. Un obiect devine un obiect de artă pentru că tu consideri așa. Tu te deschizi în fața obiectului și nu obiectul în fața ta. E o chestiune deja acceptată de ceva timp că obiectul nu are proprietăți (frumos, urât, transmite, nu transmite). Astea sunt lucruri ce țin mai degrabă de cultura, de căutările, de sistemul de valori, de toate lucrurile astea mai greu de atins pe care le aduce cel care privește obiectul. Frumusețea unui obiect va sta întotdeauna în mintea și educația privitorului. Așa că răspunsul la întrebare e foarte complicat și ține foarte mult de cel ce privește fotografia, nu de cel ce o face. Ba chiar uneori devine mult mai puternică după ce a fost făcută și într-o direcție total diferită de ce a vrut autorul să spună. Să îți dau un exemplu: Korda, un fotograf cubanez, din zona reportajului. Pentru mine e o poveste definitorie și mi-a schimbat inclusiv modul în care îmi țin arhiva foto.

Cel care l-a fotografiat pe Che Guevara.

Exact. Se întâmpla în Cuba, pe la începutul anilor ’60. La ceva vreme după moartea lui Guevara, un ziarist italian află de fotografiile lui Korda nepublicate, zăceau de vreo șapte ani în arhiva sa, fără să le vadă nimeni. Italianul merge în Cuba, se uită la negative și alege unul dintre ele. Gratis. Fotografia apare în presa italiană, este preluată la nivel mondial, este transformată într‑un “icon”. A ajuns să apară pe ciorapi, pe chiloți, reper și referință pentru o cultură revoluționară. Revenind, fotograful cubanez nu a văzut valoarea fotografiei. A fost nevoie de un anumit context și de un număr impresionant de ani pentru ca acea fotografie să ajungă una dintre cele mai celebre fotografii ale planetei. Fotograful nu a avut nicio putere, nu și-a dat seama ce a realizat. În contextul ăsta, ce am înțeles eu: nu mai am voie, nu am dreptul să șterg nicio fotografie. Niciodată. Arhivez absolut tot, inclusiv cadre cu ochii închiși, ca­dre neclare. Mi se pare că fiecare declanșare a aparatului de fotografiat este un moment unic în timp și spațiu. De când lucrez pe aparatură digitală, nu am șters nici măcar un cadru.

Dintr-un alt secol, care ar fi cele trei personaje pe care ai fi vrut să le fotografiezi in studioul tau?

Există un personaj imaginar dintr-un viitor pe care chiar aș fi vrut să-l întâlnesc și se potrivește destul de mult cu filosofia mea de viață: Jean Luc Picard (Star Trek). De asemenea, cred că ar fi interesant să aflu ce a fost în capul lui Daguerre sau în mintea lui Nicéphore Niépce (inventatori ai fotografiei). Și trecând la fotografia românească, aș fi vrut să îl cunosc pe Carol Popp de Szathmári. În continuare, are niște performanțe nemaiîntâlnite în fotografia românească: a avut cel mai mare studio foto pe care l-a cunoscut România. Încă nu există la noi studio foto cu 30 de angajați, cât avea el. A fost un personaj interesant din mai multe puncte de vedere: a reușit să fotografieze la trei curți regale. Szathmari a venit din pictură, de aici și compozițiile foarte complicate. De asemenea, a fost și unul dintre inițiatorii acelei subscripții publice (alături de Heliade Rădulescu, Petrache Poenaru..) în momentul în care s-a cumpărat un aparat foto de la Daguerre, din Paris, lucru care se întâmpla la trei ani după inventarea fotografiei. Adevărul este că avem o istorie a fotografiei foarte bogată, necunoscută și ar trebui să avem și un muzeu al fotografiei. Oarecum în această direcție funcționează și proiectul meu muzeuldefotografie.ro, o inițiativă pe care am început-o de peste zece ani. Cam o dată pe lună mai postez acolo o fotografie faină, documentându-mă în privința ei. În felul ăsta am adunat o colecție de fotografie, care nu e importantă în termeni financiari, dar este o colecție importantă în zona de informație, document și chiar emoție fotografică.