Paznic al patrimoniului mondial

Reading Time: 5 minute

Aeroportul Heathrow din Londra, muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg sau Burj Khalifa din Dubai sunt obiective securizate împotriva incendiilor de echipe conduse de Cleo Căbuz, vicepreședinte pentru tehnologie și parteneriate la Honeywell. Cu un doctorat la Politehnica din București și altul în Japonia, Cleo Căbuz a fost recompensată în SUA cu una dintre cele mai înalte distincții din domeniul ingineriei.

Sunteți membru al Academiei Naționale de Inginerie a SUA și dețineți peste 50 de brevete de invenție în SUA. Este mai dificil pentru o femeie să răzbată în lumea ingineriei și tehnologiei?

Nu este atât de greu să răzbați în lumea tehnologiei dacă te identifici ca cercetător, nu ca femeie. Dar desigur că ia timp și perseverență, în special la începutul carierei, să convingi pe cei din jur că ești un cercetător de valoare, nu doar un accident, un capriciu. Pentru bărbați, această recunoaștere vine cu mult mai multă ușurință.

Care sunt cele mai complexe proiecte pe care le-ați coordonat în cadrul diviziilor Honeywell?

Unul dintre cele mai complexe proiecte pe care le-am coordonat în cadrul Honeywell a fost sistemul de protecție contra incendiilor și evacuare de la Terminalul T5 al aeroportului Heathrow din Londra. La vremea respectivă era cel mai complex sistem de acest fel din lume. Orice mare aeroport este conceput să funcționeze fără întrerupere și în deplină siguranță zeci de ani, deci soluțiile implementate trebuie să țină cont de cerințele viitorului. Sistemele noastre de pază contra incendiilor au fost instalate și în muzee celebre precum Ermitajul din Sankt Petersburg. Răspunderea în aceste cazuri este enormă. Practic, protejezi patrimoniul cultural mondial. Sunt extrem de mândră că acești beneficiari au avut încredere în produsele noastre și în echipele noastre de ingineri.

Ce sfaturi aveți pentru un student în domeniul tehnic sau un tânăr absolvent în domeniu?

Studenții de azi vor fi activi 50 de ani de acum încolo. Vor ajunge în a doua jumătate a secolului XXI. Ei va trebui să fie capabili să răspundă provocărilor tehnice ale acestui secol. Le recomand să privească lumea în ansamblul ei. Să aibă o pregătire multidisciplinară, să fie pregătiți să lucreze într-un cadru multicultural și să își înțeleagă răspunderea civică. Ei va trebui să proiecteze și să producă sisteme din ce în ce mai complexe cu efecte din ce în ce mai mari asupra acestei mici planete, Pământ. Trebuie să fie mereu conștienți de impactul lucrurilor pe care le creează asupra societății și asupra mediului.

Honeywell a inaugurat recent trei laboratoare IoT în centre universitare din București și Timișoara. Cum arată învățământul tehnic de azi față de cel dinainte de 1990?

Înainte de ’90, expunerea studenților la experiența industrială adevărată, în companii cu activitate economică globală, era limitată. Da, existau ore de practică industrială, existau cooperări cu industria, dar de multe ori erau formale. Marea nevoie de forță de muncă calificată din ziua de azi determină angajatorii să se angreneze mult mai activ în formarea și educarea studenților. Acesta este un mare câștig pentru sistemul de învățământ și pentru angajatori.

Sunteți în măsură să faceți comparații între mediul universitar, tehnic din SUA și Japonia. Care sunt punctele forte și ce ar putea fi exportat cu succes și în România?

Mai întâi, aș vrea să ne amintim de vorba veche – sunt multe drumuri care duc la Roma. Cu alte cuvinte, deși cultura și sistemul de învățământ în SUA și Japonia sunt foarte diferite, ambele țări au realizat succese economice și tehnologice remarcabile, deci trebuie folosit ceea ce merge în țara respectivă. Ambele sisteme de învățământ pun accent pe latura practică a ingineriei ca știință aplicată. Mult lucru în laborator, foarte mult lucru la proiecte cu rădăcini în industrie. Foarte rar se lucrează la proiecte care să nu aibă aplicabilitate practică sau care sunt irelevante pentru industrie. Partea teoretică se limitează la strictul necesar.

Dar culturile sunt extrem de diferite…

Așa este. În Japonia se muncește enorm de mult, 16 ore pe zi în majoritatea grupurilor de cercetare din universități. Din școala elementară se dezvoltă cultul lucrului făcut cu mâna ta, al învățării prin experimentare, al răspunderii personale și al loialității față de superior. Am menționat loialitatea față de superior pentru că studenții lucrează pentru profesor, iar în companii, inginerii lucrează pentru șeful lor. Creativitatea, independența nu sunt neapărat cultivate sau apreciate și de aceea mediul antreprenorial din Japonia este mult mai puțin dezvoltat decât cel din Statele Unite. În SUA, creativitatea și antreprenoriatul sunt motoarele universităților. Orice student dintr-un domeniu tehnic își dorește să lucreze la un produs care aduce mulți bani, își dorește să inventeze ceva, să aibă businessul lui. Loialitatea față de un profesor sau de un angajator sunt “nice to have”, dar nu sunt de așteptat. Spiritul independent, împreună cu legile favorabile mobilității forței de muncă între diferiți angajatori au permis înflorirea ecosistemului antreprenorial. Ca model pentru România, cred că trebuie reechilibrat conținutul programelor de învățământ în favoarea timpului de lucru “în proiect”, în laborator, dar lucrând proiecte industriale reale, nu simulări simpliste, fără legătură cu realitatea. Trebuie stimulate și apreciate pe toate căile creativitatea și independența de gândire, trebuie create ecosisteme care să ofere infrastructura și ajutorul financiar necesar startup-urilor.

Cum vedeți viitorul societății modelat de IoT, de inteligența artificială? Mai este loc și de o abordare umanistă a civilizației?

Eu sunt o fire optimistă și răspunsul meu va fi un răsunător da, va fi loc de o abordare umanistă. Mai întâi, să nu uităm că aceste tehnologii au permis și vor permite scoaterea din sărăcie a unor mase imense de oameni. Nu a mai avut loc o asemenea transformare niciodată în istoria omenirii. Și nu se întâmplă din cauza politicienilor sau a structurilor de stat, ci datorită existenței tehnologiilor care au permis diseminarea cunoașterii într-un mod imposibil de realizat prin mijloace clasice. Vă mai amintiți de pericolul războiului nuclear? Sfârșitul lumii era foarte aproape. În Statele Unite copiii făceau antrenamente săptămânale cum să se ascundă și să se protejeze în cazul unui atac nuclear. Uite că nu s-a întâmplat. Am încredere că nici apocalipsa digitală nu va veni peste noi ca să spulbere civilizația, ci va permite o societate care să trăiască în mai multă siguranță, sănătate și satisfacție personală.

În SUA sunteți implicată și într-o serie de asociații care promovează cultura și istoria României. Ce vă determină să acționați și în aceasta direcție?

Cred puternic în valoarea busolei morale pe care ți-o dau rădăcinile de familie și de neam. Viața este complicată. Ai momente de reușită, dar și momente de cumpănă. Este enorm de important să îți extragi energia, puterea de decizie și puterea de a învinge din istoria familiei și a poporului din care faci parte. De aceea, pentru generațiile viitoare de români născuți în America, am creat filme documentare care să capteze istoriile personale ale mai multor familii de imigranți români din Minnesota. Să ajutăm generațiile viitoare să înțeleagă greutățile prin care au trecut bunicii și străbunicii lor, cum au depășit aceste greutăți, cum au învins. Este o sursă nesecată de putere. Un alt proiect superb pe care l-am realizat a fost o expoziție care ilustra obiceiurile de Crăciun din România. Am avut undeva în jur de 30.000 de vizitatori, care au fost extrem de impresionați de diversitatea culturală și frumusețea obiceiurilor românești. Mulți au realizat că România este un loc care trebuie vizitat și cunoscut mai bine.