Muzeul Apei, cea mai nouă atracție turistică a Timișoarei

Muzeul Apei, cea mai nouă atracție turistică a Timișoarei

În anul în care Timișoara este Capitală Europeană a Culturii, orașul a deschis și un nou muzeu. Este vorba despre deschiderea pentru public și reimaginarea ca un spațiu cultural a Uzinei de Apă Urseni, prima stație de tratare a apei din Timișoara, o piesă valoroasă a patrimoniului cultural si industrial al orașului. Ea a fost dată în folosință la 1 iunie 1914 și a funcționat până în 1990. De atunci și până la transformarea în obiectiv de interes turistic și cultural, s-a aflat în conservare, clădirile și echipamentele tehnice fiind păstrate de compania de apă într-o stare foarte bună.

Biz a stat de vorbă cu Anabella Costache, coordonatoarea Muzeului Apei, despre ce înseamnă acest nou centru cultural pentru oraș, provocările administrării unui muzeu în zilele noastre și modul în care se construiește viitorul acestui loc.

Care sunt principalele provocări ale administrării unui muzeu deschis în 2023?

Muzeul Apei e o inițiativă privată demarată în Timișoara, în anul de Capitală Europeană a Culturii. Asta înseamnă că trebuie să ne facem văzuți într-un moment în care oferta culturală e deja foarte bogată și, în același timp, să ne setăm o traiectorie pe termen mai lung, dincolo de 2023. Și e destul de greu să găsești echilibrul acesta când proiectul este chiar la început la drum. A trebuit să investim multă energie în a ieși tare pe piața culturală, astfel încât să ținem pasul cu ritmul orașului în an de sărbătoare și să ne integrăm în circuitul cultural al orașului. De aceea am și făcut cele două ediții ale festivalului „Seri de vară la muzeu” în primele luni de viață ale proiectului, pregătite în timp record, cu eforturi mari din partea întregii echipe. În același timp, anul acesta e o pistă de lansare foarte bună și a fost o oportunitate să putem deschide muzeul în 2023. 

Pe de altă parte, muzeul trebuie să vină cu o propunere pe termen lung, cu sens pentru comunitatea și strategia muzeului, dar și sustenabilă din punct de vedere financiar. Pentru partea aceasta lucrăm la parteneriatele cu instituțiile de învățământ, alți operatori culturali locali și internaționali, alte ONG-uri, și la o propunere de programe educaționale și culturale care să creeze legături profunde și trainice cu publicului. Iar deasupra tuturor planează nevoia sustenabilității financiare, căci 2024 nu va mai veni cu resursele financiare ale capitalei culturale, dar misiunea muzeului rămâne aceeași și nevoile publicului vor continua să existe. 

O altă provocare a fost să formăm echipa, căci am demarat activitatea în luna mai a acestui an, când mulți dintre profesioniștii domeniului cultural erau deja implicați în alte proiecte din programul capitalei culturale, și a durat destul de mult până am găsit oamenii potriviți pentru echipa muzeului.

Când și cum ai descoperit povestea acestui loc? 

Cum locuiesc în Timișoara doar de trei ani, până de curând nu știam foarte multe despre fosta uzină de apă potabilă a orașului. În ultimii doi ani am tot văzut cum se lucra la reabilitare și așteptam cu nerăbdare să se deschidă muzeul, fără să știu că voi ajunge să am vreo legătură cu el. Povestea i-am descoperit-o cu adevărat anul acesta, de la Violeta Mihalache și Loredana Leordean, cele care au susținut de-a lungul timpului ideea de a transforma uzina într-un muzeu. Dealtfel, compania Aquatim a readus la viață și vechea uzină de apă industrială, transformată în centrul educațional Aquapic, iar Violeta și Loredana au fost inițiatoarele proiectului și cele care l-au ținut activ în cei șapte ani de existență. Îmi amintesc și acum prima vizită la uzină și cum în mintea mea deja se contura proiectul de activare a muzeului. E un loc plin de Istorie și istorii care cere, parcă, să-și ducă povestea mai departe.

 Care au fost transformările prin care a trecut vechea Uzină de Apă Urseni înainte să devină Muzeul Apei și cât au durat ele?

Amenajarea complexului muzeal a durat trei ani și a costat 7,83 milioane de lei, proiectul fiind o investiție a companiei regionale de apă Aquatim SA.  

Lucrarea proiectată de arhitecții de la SDAC Studio, Dan Stoian și Ramona Suciu, a vizat intervenții minim invazive și refuncționalizarea a trei clădiri din prima uzină de apă potabilă a orașului: grupul de fântâni, stația de filtrare și stația de pompare. Pe lângă cele trei clădiri istorice, a fost construit un pavilion nou, menit să găzduiască recepția muzeului, expoziții și evenimente, și a fost amenajat spațiul muzeal exterior, cu o rețea de alei pietonale, zone de interes marcate și bazine de apă decorative.

O atenție deosebită a fost acordată și punerii în valoare a utilajelor și instalațiilor tehnologice deja existente în clădirile istorice și bine întreținute de Aquatim SA. În total, Muzeul Apei se desfășoară pe o suprafață de aproximativ 7.713 mp, dintre care 2.700 mp sunt suprafețe construite. Poate cele mai spectaculoase intervenții propuse de arhitecți sunt cele din stația de filtrare: pasarela de sticlă, care acoperă un gol tehnologic de 4 m, scara circulară portocalie, care asigură trecerea de la un nivel la altul, sau podeaua de sticlă, plasată deasupra unui strat de cocs. Toate aceste intervenții, la fel ca pavilionul nou, se integrează armonios în peisajul industrial vechi de mai bine de un veac, ca o metaforă a dialogului dintre trecut, prezent și viitor pe care muzeul își dorește să-l stimuleze.

Ce povești mai puțin cunoscute ați descoperit în timpul documentării și pregătirii pentru deschidere? 

Poveștile cele mai impresionante sunt cele spuse de oamenii ale căror vieți sunt direct legate de uzina Urseni. Spre exemplu, un domn care a lucrat toată viața la uzină ne-a povestit că și-a început cariera la Urseni și că s-a hotărât să rămână aici pentru că și-a dat seama că face o muncă nobilă furnizând oamenilor apă potabilă. Sau o doamnă, fiica unui fost angajat al uzinei, a revenit în vizită în țară și a vrut să revadă și uzina, pentru că aici și-a petrecut o bună parte din copilărie. Din ansamblul de clădiri care compuneau vechea uzină făcea parte și clădirea locuințelor angajaților, iar femeia locuise acolo cu familia sa. Muzeul se găsește astăzi într-un cartier de la periferia orașului, Ciarda Roșie, dar multă vreme această zonă nu a făcut parte din Timișoara. Astfel încât, atunci când a venit vremea să meargă la școală în oraș, tatăl ei a vrut să renunțe la locul de muncă de la uzină pentru a se muta cu familia mai aproape de școală. Dar, pentru că nu voia să-și piardă angajații, Stan Vidrighin, inginerul-șef al primăriei și ulterior primul primar român al orașului, i-a oferit trăsura sa pentru a-și duce zilnic fiica la școală.  Toate aceste povești ne ajută să aducem prezența umană în spațiul industrial. Povestea primei uzine de apă a orașului este și o poveste despre sacrificiul uman necesar evoluției societății, despre idealurile celor care au contribuit activ la îmbunătățirea calității vieții, despre meseriile vremii și felul în care mediul de lucru modela și stiluri de viață. Misiunea muzeului este și să colecteze și pună în valoare aceste povești și e un proces care încă nu s-a încheiat. 

Ce inovații aducea acest loc la vremea lui și ale căror mărturii mai pot să fie azi văzute?

 În 1907, Stan Vidrighin, pe vremea aceea inginer din cadrul serviciului tehnic al primăriei, primește misiunea de a găsi o soluție pentru canalizarea și alimentarea cu apă a orașului. Vidrighin reușește să construiască prima rețea de canalizare a orașului și prima stație de epurare din țară, pusă în funcțiune în 1912. Uzina nr. 1, stația de tratare a apei transformată astăzi în muzeu, a fost dată în folosință în iunie 1914, alături de o rețea de distribuție a apei potabile de aproape 90 km. Timișoara dobândea astfel un sistem centralizat de alimentare cu apă și era o mare reușită pentru oraș, care căutase soluții încă din 1888. După mai mulți ani de căutări, Vidrighin reușise să găsească resursele de apă de adâncime coresponzătoare din punct de vedere calitativ și al debitului. În plus, tot Vidrighin crează și prima întreprindere de apă-canal a orașului Timișoara (ACOT), ai cărei angajați, inițial doar 21, asigurau distribuția apei potabile, canalizarea și salubritatea. A fost prima întreprindere de acest fel din țară și reflecta gândirea sistemică, vizionară, spiritul în care fuseseră gândite aceste sisteme menite să furnizeze servicii publice.      

De ce este important să fie conservat și transformat în spațiu cultural un obiectiv de patrimoniu industrial?

Uzina care găzduiești astăzi Muzeul Apei are un farmec aparte și pentru că stilul arhitectural, Secession industrial, este unul atrăgător. Dar nu este cazul pentru toate siturile industriale. Cu toate astea, patrimoniul industrial e unul extrem de complex și valoros, pentru că vorbește nu doar despre arhitectură și progres tehnologic și științific, ci și despre valori sociale, economie și istorie. Iar prin procesele de regenerare urbană, de transformare a spațiilor industriale în spații culturale, nu doar conservăm elemente de patrimoniu construit și le refuncționalizăm pentru a îmbogăți infrastructura culturală a orașului, dar avem și șansa de a recupera o parte din patrimoniul intangibil, așa cum sunt poveștile de viață ale celor care au lucrat în aceste medii. Încă mai putem face asta și ar trebui să profităm cât încă mai sunt în viață. În plus, aceste spații sunt o punte între trecut și prezent, între generații, și pot funcționa ca un catalizator social, ajutându-i pe oameni să rescrie bucăți din istoria locală, de care, inevitabil, se leagă și identitatea personală sau de grup. La toate acestea se adaugă, desigur, chestiuni care țin de sustenabilitate (de mediu, economică și socială), de potențialul educativ pe care îl pot avea astfel de spații și de capacitatea lor de a genera venituri și locuri de muncă.

Cum a fost primită deschiderea Muzeului Apei în Timișoara? 

Cu mare bucurie. Iar felul în care timișorenii au primit reconversia uzinei mi se pare reprezentativă pentru ce spuneam mai sus. E incredibil impactul pe care îl poate avea transformarea unui spațiu abandonat într-unul cultural, plin de viață. Mai ales într-o zonă rezidențială, periferică, așa cum este zona în care se află muzeul. E o gură de aer proaspăt pentru cei care locuiesc în zonă, o sursă nouă de inspirație pentru artiști locali și nu numai, o supapă pentru infrastructura culturală a orașului. Dacă înainte vechea uzina era îngrădită cu garduri înalte de beton, acum parcul muzeului cu platani seculari te invită într-o oază de liniște și povești despre apă și oameni care făceau lucruri cu sens pentru oraș.  Pe lângă publicul larg, muzeul s-a bucurat și de aprecierea celorlalți operatori culturali din oraș, a instituțiilor de învățământ de la nivelul preșcolar până la universitar, și chiar de admirația turiștilor străini. Iar asta arată cât de multă nevoie avem de astfel de inițiative de regenerare urbană.  

Cât și cum au ajutat legendele urbane create în jurul clădirilor vechii Uzine de Apă Urseni în atragerea de vizitatori? 

Toată lumea știe de OZN-ul de la Urseni, deci pe noi ne-a ajutat de multe ori. Și Timișoara se laudă nu cu unul, ci cu trei. S-a făcut și un documentar, Trei OZN-uri la Timișoara și o poveste despre apă, parte din seria de documentare Harta Secretă, un proiect al Casei de Cultură a Municipiului Timișoara și al Universității de Vest din Timișoara, parte din programul Timișoara 2023. E o legendă simpatică, interesantă pentru toate vârstele, dar și un element vizual ușor de recunoscut.

De fapt, OZN-ul este grupul de fântâni, clădirea uzinei în care se extrăgea apa din subsol. Cu mulți ani în urmă, un ufolog italian a văzut pe Google Earth ceva asemănător unei farfurii zburătoare și de-atunci i-a rămas această denumire.     

 Ce oferă acest spațiu vizitatorilor săi? 

Complexul muzeal în sine este o experiență unică. Pe lângă cele trei clădiri istorice impresionante din punct de vedere al arhitecturii, al instalațiilor bine conservate și al intervențiilor arhitecturale recente, muzeul dispune și de un parc îmbietor, cu platani seculari și umbră deasă, un pavilion nou construit cu un colț de lectură și spațiu pentru expoziții și întâlniri, o sală de proiecții amenajată în stația de pompare. Acolo unde a fost posibil, spațiile au fost accesibilizate pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, astfel încât muzeul dispune de două grupuri sanitare accesibilizate și o platformă electrică ce permite accesul în stația de filtrare.  

Din mai, când am început proiectul de activare a muzeului ca parte din programul capitalei culturale, am lucrat alături de Institutul Național al Patrimoniului și arhitecții de la SDAC Studio la partea de interpretare a patrimoniului, iar rezultatele vor fi vizibile în spațiu în lunile următoare. Vom avea ghidaj audio în română, engleză, maghiară, sârbă și germană, panouri explicative, totemuri digitale și fotografii de arhivă. Toate aceste elemente vor îmbogăți experiența vizitatorului și ne străduim să le gândim cât mai interactiv și incluziv.  

Cum a fost racordat Muzeul Apei la programul Timișoara – Capitală Europeană a Culturii? 

Proiectul „Muzeul Apei – racord la rețeaua culturală a Timișoarei”, face parte din Programul cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023” și este finanțat prin programul Grow Timișoara 2023, derulat de Centrul de Proiecte al Municipiului Timișoara, cu sume alocate de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Culturii.

Așadar întreaga activitate de anul acesta a fost gândită pentru a veni în întâmpinarea obiectivelor programului de capitală culturală. Pe lângă partea de cercetare și definitivare a amenajării muzeului, proiectul implică demararea unui festival pluridisciplinar dedicat apei și crearea unui program recurent de activități culturale și educaționale, tot în jurul apei – resursă naturală pusă în pericol de activitatea umană, dar și liant social și sursă de inspirație. Prin acest proiect ne propunem să „lansăm la apă” nu doar un muzeu, ci și o platformă de creație, învățare și dialog, prin care să ținem apa pe agenda publică și să creștem nivelul de conștientizare. 

 Ce s-a întâmplat în Seri de Vară la Muzeu și ce vă propuneți să faceți cu acest festival în viitor?

 Cele două ediții ale festivalului au reprezentat pentru noi întâlnirea de gradul zero cu publicul local. Am testat formate de activități și evenimente și ne-am cunoscut mai bine publicul. Alături de curatoarea festivalului, Andreea Săsăran, am gândit un program cât mai divers, accesibil tuturor categoriilor de vârstă, obiectivul principal fiind să creăm o atmosferă de sărbătoare, relaxată, care să aducă laolaltă diferite generații și clase sociale.

Am avut ateliere de creație și științifice, instalații multimedia care au dialogat cu spațiile industriale, expoziții de fotografie, filme documentare, concerte, spectacol de circ și funambulism. În total, au fost în jur de 6.000 de participanți și atmosfera a fost extraordinară la fiecare dintre cele două ediții.  În viitor ne dorim ca acest festival să devină emblematic pentru muzeu, comunitatea lui de artiști, oameni de știință, educatori, activiști, și un reper în calendarul de evenimente culturale ale orașului.  

Câți vizitatori a avut muzeul de la deschidere și până acum și care sunt previziunile pentru perioada următoare?

De la 1 iulie până în prezent, ne-au trecut pragul aproximativ 9.000 de persoane. În contextul deschiderii anului școlar și universitar, ne așteptăm să atingem un număr de 15.000 de vizitori până la finalul anului. Ce artiști s-au lăsat inspirați de acest loc până acum și sub ce formă? 

În cadrul festivalului, cei de la Electronic Resistance au conceput și produs o instalație audio-vizuală pentru sala filtrelor cu nisip Bolmann, inspirată de lumea acvatică și menită să transmită un mesaj de conștientizare a consecințelor acțiunii umane asupra mediului natural.

A fost prima dată când stația de filtrare era folosită pentru un show interactiv de lumini și sunet, iar rezultatele au fost spectaculoase. A fost o primă încercare de a arăta cât de versatil poate fi acest spațiu industrial și cât de bine ne putem juca cu el în mod neinvaziv.  

Pentru OZN (grupul de fântâni), artista Anamaria Pravicencu a compus o lucrare sonoră, cu participarea poetei Daniela Rațiu (Timișoara) și a violonistei Manja Ristić (Belgrad/Korčula). Butonul roșu al lumii s-a blocat a fost o invitație la introspecție cu privire la diversele situații de criză pe care le traversează umanitatea.  Pentru lunile următoare, artistele Ioana Laura Gheorghiu (București) și Livia Mateiaș (Timișoara) pregătesc două expoziții de arte vizuale, inspirate de circuitul apei în natură, patrimoniul industrial al uzinei și impactul omului asupra mediului.  

Cum vedeți viitorul acestui muzeu? 

Cred că muzeul va deveni un reper pentru viitoarele generații de elevi și studenți, un mijloc de a descoperi istoria orașului pentru turiștii români și străini, o sursă de inspirație pentru artiștii preocupați de trecutul industrial al societății și/sau de ecologie și, în general, un spațiu deschis comunității.

Mi se pare cel mai bun loc pentru a iniția proiecte interdisciplinare și intergeneraționale despre apă și cred că acest lucru este extrem de valoros pentru viitorul orașului, pentru că apa este o resursă vitală de care toți trebuie să învățăm să avem.  

Cum poate fi susținută Fundația Aquatim pentru a pune în valoare și a dezvolta Muzeul Apei?

Investiția companiei Aquatim pentru a renova spațiul a fost una substanțială și a venit din dorința de a duce mai departe povestea alimentării cu apă a orașului și a da înapoi comunității un spațiu valoros din punct de vedere istoric și estetic.

Potențialul muzeului este unul imens, axele tematice de dezvoltare fiind diverse (arhitectură, știinte, tehnologie, ecologie, antropologie etc.) și nevoia de interacțiune cu subiectul inepuizabilă, însă e nevoie de sprijin financiar pentru a putea dezvolta în continuare toate aceste activități. Pe lângă atragerea de finanțări nerambursabile, sperăm ca și alte companii să conștientizeze nevoia de investiție în conservarea și valorificarea patrimoniului industrial, dar și de educație pentru un consum mai responsabil al resurselor de apă, și să susțină proiectele muzeului.  

FOTO ANABELLA COSTACHE: Vali Mirea
FOTO MUZEUL APEI: Daliana Iacobescu