Marina Zaporojan, refugiată din Ucraina, traducător AIDRom: „Speranța că războiul se va termina repede și că ne vom întoarce a fost mereu foarte puternică”

Marina Zaporojan, refugiată din Ucraina, traducător AIDRom: „Speranța că războiul se va termina repede și că ne vom întoarce a fost mereu foarte puternică”

De la declanșarea războiului din Ucraina, acum doi ani, pe 24 februarie 2021, țara noastră a fost tranzitată de aproximativ 7,3 milioane de ucraineni, majoritatea femei și copii, dintre care peste 144.300 s-au stabilit temporar în țara noastră.

Marina Zaporojan este refugiată din Odessa, Ucraina, mamă a doi copii, care a sosit în România în urmă cu doi ani. La două luni de când a ajuns aici s-a angajat în echipa Asociației Ecumenice a Bisericilor din România unde este traducător, poziție din care ajută alți refugiați din Ucraina să se integreze și în țara noastră.

De fiecare dată când își aduce aminte sau vorbește despre primele luni după ce a fost nevoită să lase în urmă o viață, o năpădesc lacrimile și tristețea o cuprinde. Totuși, a avut tăria să ne povestească prin ce a trecut și cum a reușit, pentru copiii săi, să își reclădească o nouă viață în România.

Ne puteți spune când și cum ați ajuns în România?

În prima zi, când a început războiul, a crezut că „totul este o glumă”, chiar dacă în acea zi, de dimineață am fost informați de profesori să nu ducem copiii la școală. Eu m-am dus la muncă, la sere. Soțul era plecat din țară. M-a sunat seară și mi-a spus să lipesc geamurile cu scotch, pentru ca în caz de bombardamente să nu sară cioburi și să ne rănească. În sinea mea, mă gândeam că „e o prostie”, dar am făcut ce mi-a spus soțul. A doua zi, am mers la piață cu verdeața. Am văzut însă că foarte multă lume ieșea din oraș: străzile erau aglomerate cu mașini încărcate cu bagaje… Atunci am spus: cred că va trebui să plecăm și noi”. Însă nu eram convinsă să fac acest pas și să las o viață întreagă în urmă.

M-am gândit toată ziua ce ar fi bine să facem. La întoarcerea spre casă am primit un telefon de la o rudă care m-a anunțat că unchiul meu, militar în Mariopol, a fost omorât. Când am ajuns acasă am vorbit la telefon cu o rudă din România care mi-a spus: „ieși acum din țară să nu se întâmple ca în Siria, ca în trei zile să se închidă tot și să nu mai poți să scoți copiii din țară”.  Am luat, poate cea mai grea decizie din viața mea. Dimineața la ora șase, împreună cu cei doi copii școlari și cu mama mea, cu doar câteva hăinuțe și câteva acte ne părăseam casa. Am închis ușa, am hrănit găinile, am hrănit câinele. Le-am lăsat mâncare, căci mi se părea că plec pentru două zile și după două zile se termină totul și ne întoarce.Nu știam unde merg, nu știam ce o să fac. Am ajuns noaptea în România cu 115 lei (23 Eur) pentru patru persoane.

Practic, în a treia zi de război, am pornit către România. În prima noapte, am stat la ruda noastră de aici. Apoi, prin generozitatea imensă a unui român plecat în Anglia, care a anunțat pe pagina de Facebook că își oferă apartamentul din Popești-Leordeni pentru refugiați am stat două luni. Nu a trebuit să plătesc nimic, nici utilități, deși încă nu se dăduse drumul la programul 50/20. Plăteau ei tot. Mai veneau și părinții lui și ne aduceau și produse. Două săptămâni am stat mereu pe știri. Ne trezeam dimineața la cinci, porneam televizorul. Ne culcam noaptea târziu ca să vedem ce știri au mai apărut. Erau în limba română și îmi era foarte greu să înțeleg, dar speranța că războiul se va termina repede și că ne vom întoarce a fost mereu foarte puternică.

Sunt doi ani de la izbucnirea războiului din Ucraina. Cum au fost aceștia doi ani pentru dumneavoastră?

Ne-am dat seama că nu putem aștepta la nesfârșit ca războiul să se sfârșească. După două săptămâni am început să caut să fac ceva, să îmi găsesc de muncă. Am început să fac curat în apartamentele celor care doreau asta. Pe lângă faptul că primeam ceva bani din care să ne putem lua de mâncare, m-a ajutat să uit puțin prin ce treceam. Îmi amintesc că o doamnă avea un câine mic care mereu mă trăgea de mop. Cred că el m-a scos din depresia pe care cu siguranță o aveam!

Pe drum spre casă, când mă întorceam de la curățenie plângem tot drumul, iar când ajungem acasă, eram din nou tare pentru copii. Și acum îmi e greu când îmi aduc aminte cum inima mea de mamă se rupea de fiecare dată când cei mici plângeau, sufereau, erau triști. Băiețelul meu a plâns în fiecare zi, timp de trei luni de zile. În fiecare seară, după ce stingeam lumina și toată lumea mergea la culcare, el începea să plângă și să spună: „vreau acasă! Mi-e dor de perna mea. Mi-e dor de câinii noștri, să mă joc cu ei. Mi-e dor de casa noastră, de prieteni”.  De fiecare dată îi spuneam că nu mai durează mult, că ne vom întoarce curând.

Am stat mereu în legătură cu alți ucraineni, care treceau prin același lucru ca mine. Mi-am dat seama că drama mea este drama tuturor refugiaților care au trebuit să lase totul în urmă. Cum știam puțină română, am început să ajut. Am devenit voluntar la Fundația Regală Margareta a României, și am ajutat cu traduceri pentru medici. La aproape două luni de când eram în România, parcă se mai liniștiseră puțin lucrurile și lumea începea să se întoarcă înapoi. Și noi eram cu bagajele făcute. Am aflat despre un anunț făcut de AIDRom pentru un post de traducător. Mă codeam să aplic pentru că nu am o așa calificare. Am fost însă îmbărbătată de ruda noastră care ne-a ajutat să venim în România care mi-a spus că „știi suficient cât să te descurci și să îi descurci și pe alții”.

Am decis să merg la interviu. Am întâlnit niște oameni deosebiți, care chiar voiau să ajute. Nu aveam studii și nici nu prea cunoșteam foarte bine limba română, dar am fost încurajată și mi s-a dat încredere. La interviu mi s-a spus că contractul este pentru două luni de zile. Eu mă gândeam oricum că mai probabil voi pleca acasă într-o săptămână. Nici nu știu cum au zburat acele două luni. După aceea, am fost angajată pe proiectul ACTAlliance și încă lucrez și ajut.

Am învățat enorm de la noii mei colegi. La început, îmi spuneau mereu: mai încearcă o dată. Nu sună bine cum ai spus, dar noi am înțeles. Apoi, m-au ajutat să ies, să muncesc. Mie îmi place să muncesc, să fac ceva tot timpul. Nu pot să stau și atât. M-au ajutat și cu produse și cu sfaturi și cu tot ce am avut nevoie. Și nu au făcut asta doar cu mine. Mii de refugiați au trecut pe la AIDRom și au plecat cu ceva: cu tichete, cu produse. Unii ne scriu să ne mulțumească. Îmi dau mereu lacrimile când aud de la alții ca mine, că, cu ajutorul primit o mai duc o săptămână și nu mai trebuie să se gândească cu ce își hrănesc copii săptămâna aceasta.

Care sunt provocările cu care vă confruntați aici în România? Din poziția de traducător pentru AIDRom, interacționați zilnic cu cetățeni ucraineni. Care sunt provocările și nevoile actuale ale refugiaților cu care interacționați?

Provocările sunt numeroase. Cred că cea mai mare este ca cei din jurul nostru, care ne-au ajutat să nu obosească, să continue să ne ajute. Sunt din ce în ce mai puține ONG-uri care au fonduri pentru proiecte prin care să ne ajute să ne integrăm. Sunt și oameni care, mai ales în mediul online, sunt agresivi, ne judecă și ne vorbesc urât și, din păcate, fac la fel și cu cei ONG-uri care acordă ajutor.

Pentru mine, ca pentru toți cei care au fost forțați să își lase totul în urmă și să plece, e foarte greu să mă gândesc la cum va fi viitorul pentru copii. Acum, la doi ani de când suntem aici, copiii au început să se joace, să își facă prieteni. Le-a fost foarte greu la început, cu școala. O lună, două, nu înțelegeau lucrurile. Fetița, are 11 ani, și făcuse deja patru clase în limba ucraineană și la început spunea că „nu am înțeles nimic azi la școală”. Acum a progresat foarte mult. Mai folosește aplicații de traducere doar rar, când mai are nevoie de clarificări. Deja s-au adaptat și se descurcă prin oraș. Dimineața îi ducem la școală, după care, împreună merg acasă sau vin la AIDRom, unde eu lucrez, iar ei își fac temele. Sunt însă copii care acasă fac cursuri online cu școala din Ucraina, pentru că școala de aici nu este recunoscută. Din acest motiv, unii părinți încă nu și-au înscris copiii la școală în România.

Eu sunt foarte norocoasă. Cei mai mulți ucraineni nu știu să vorbească românește. Pentru noi e foarte greu să învățăm limba. Iar asta, înseamnă că nu ne putem înțelege cu oamenii, la medic, la magazin sau când avem nevoie de acte. Nu știm obiceiurile locului, cum funcționează autoritățile, școala, mersul la medic. Sunt lucruri simple, care pentru noi însă sunt tare diferite. Avem mare nevoie de îndrumare de la oameni care vor să ajute, de la ONG-uri. Găsirea unui loc de muncă stabil este destul de dificilă. Pe de o parte e bariera de limbă și mulți nu au actele de studii, căci au plecat fără ele. Pe de altă parte, cei mai mulți refugiați sunt femei cu copii mici, care nu pot fi lăsați singuri acasă. Ori fără un loc de muncă, e foarte greu să te întreții, să îți găsești chirie.

Vă povesteam cât de mult am plâns eu și copiii mei. Încă mai am momente în care, încărcată și cu greutățile celor pe care îi ajut, am momente de tristețe mare. Mai vorbesc și cu cei care încă sunt acasă sau pe front. Mă tem tot timpul pentru ei. Cred că fiecare dintre noi, care acum suntem în România, sau în oricare altă țară, simțim înfiorător faptul că orice telefon pe care îl primim ne poate anunța că cineva drag nouă nu mai este. Nu mai zic de greutățile prin care fiecare am trecut și pierderile personale și materiale pe care le-am suferit. Niciunul nu ne-am fi gândit vreodată că vom trece prin așa ceva. Noi, ca orice refugiat din această lume, avem și un dușman ascuns, care poate fi învins doar cu ajutor emoțional, psihologic și spiritual. De multe ori, la AIDRom am auzit colegele psiholog care ajută copiii și adulții din Ucraina, spunând că lucrează cu foarte mulți oameni cu stres post-traumatic, cu nevoie de suport psihologic și pentru sănătate mentală.

Foarte greu este și pentru cei care vin acum. Sunt cei care au așteptat aproape doi ani de zile să se termine totul. Sunt afectați și moral și financiar, căci nu mai au bani. Și îi înțeleg așa de bine căci știu exact cum e: în prima lună ești debusolat, ești în depresie, nu știi ce să faci, unde să mergi, nu înțelegi limba. Sunt mulți și printre cei veniți mai demult, cărora le e foarte greu și care nu mai pot. Sunt oameni care după 10 – 15 luni de zile s-au întors acasă pentru că nu mai pot. Le este foarte dor de soți, de tată.  Îi înțeleg foarte bine pentru că și eu am trecut printr-un moment foarte greu. Eram de vreo jumătate de an aici, când am ajuns acasă plângând că vreau să mă întorc „acasă”. Să merg la mine în ogradă, să stau să îmi fac treabă. Am avut noroc cu soțul meu care mi-a fost aproape și care m-a întărit și m-a ajutat să continui. Am avut starea aceasta de dor de casă vreo câteva zile, după care m-am adunat și am continuat să merg la muncă să îi ajut pe alții.

Cred că însă sunt și multe oportunități. De când sunt aici, am cunoscut foarte mulți oameni deosebiți, plini de dăruire, deschiși. Mi-am făcut prieteni noi și am văzut cât de puternică sunt de fapt. Am dobândit noi cunoștințe și abilități, am învățat să lucrez pe calculator mult mai bine. Construiesc un nou viitor pentru copiii mei și mă implic și ajut orice persoană vulnerabilă, din Ucraina sau România.

Ne puteți spune câteva cuvinte despre jobul de la AIDRom și cum puteți ajuta alți ucraineni?

Toți oamenii de la AIDRom lucrează cu dăruire ca să ajute. De aproape doi ani, de când fac parte din această echipă de profesioniști am văzut cât de complexă este munca lucrătorilor umanitari și ce diferență pozitivă a adus această echipă în viața refugiaților și a tuturor persoanelor vulnerabile pe care le ajută. Eu sunt angajată ca traducător la AIDRom, iar asta înseamnă că zi de zi interacționez cu refugiați ucraineni, pe care îi ajut și cărora le aflu poveștile. De multe ori, poveștile lor mă fac să mă duc acasă complet distrusă.  Mă bucur când aud că și alții au reușit să se integreze, să muncească, să contribuie și ei cum pot la comunitate care de doi ani le-a întins o mână de ajutor. Știu pe cineva care, deși nu vorbea limba română, îmi zicea că lucrează la Kaufland. Copiii îi termină școala online, căci sunt clase mai mari și le e foarte greu să treacă acum în română.  Mă bucur mult când aflu că foarte mulți care s-au angajat, muncesc și se descurcă. Unii folosesc aplicații de traducere, alții fac cursuri de limbă română, alții fac cursuri de engleză. Fiecare are povestea lui, și alături de colegii din AIDRom, suntem mereu acolo să ajutăm: le răspund mereu și noaptea, și din tramvai… Uneori copiii îmi spun: mamă, ai uitat de noi? Dar nu pot să nu îi ajut, pentru că unii chiar nu știu ce să facă, unde să meargă.

Cu toții ne implicăm mult. Organizăm multe activități în proiectele pe care le avem: pentru copii, cursuri de limba română, cursuri de antreprenoriat, consultanță juridică, psihologică, oferim tichete valorice și produse alimentare și de strictă necesitate și acces la servicii medicale atunci când fondurile ne permit. Organizăm ateliere de meșteșuguri, dar și de înțelegere a tipurilor de violență și cum pot fi ajutate persoanele în astfel de situații. Ajutăm să își înscrie copiii la grădiniță și la școală și facem consiliere pentru găsirea unui loc de muncă. Cred că suntem singurii care, cu sprijinul UNHCR, derulăm un proiect prin care persoane refugiate foarte vulnerabile din întreaga țară pot fi susținute cu ajutor financiar pentru a putea avea rapid acces la articolele de primă necesitate și pentru diverse alte probleme persoanele urgente.

Care sunt planurile pe care le aveți în continuare?

La fel ca toți refugiații, îmi doresc să se facă cât mai repede pace. Când se va termina războiul, cu siguranță mama se va întoarce, însă cred că pentru copii e mai bine acum să rămânem aici, odată ce s-au acomodat. Nu știu cât va dura ca Ucraina să se pună pe picioare, după ce se va termina războiul, ca să pot să le ofer un viitor copiilor. Vom face tot posibilul să rămânem pentru ca ei să învețe în continuare, să învețe limba engleză. Vom continua să muncim aici, să ajutăm și să contribuim și noi la comunitatea aceasta care ne-a ajutat atât de mult când am avut cea mai mare nevoie din viața noastră.