Marcela Ursu: „Copilul meu a fost supus acțiunilor de bullying aproape doi ani”

România se situează pe locul al treilea într-un clasament de 42 de țări în care a fost investigat bullying-ul de un raport al Organizației Mondiale a Sănătății. Amenințarea cu violența fizică, umilirea, răspândirea de zvonuri cu caracter denigrator sau excluderea din grup sunt situații cu care copiii se confruntă frecvent în școlile din România. Potrivit informațiilor Salvați Copiii, 82% dintre elevi au asistat la situații de bullying doar anul acesta.  

După ce a luptat mai bine de doi ani cu o situație de bullying la care fetița ei a fost victimă, Marcela Ursu a urmat o serie de cursuri de dezvoltare personală, iar acum, în calitate de Life Coach, oferă sprijin altor familii, îi ajută să recunoască bullying-ul și să afle cum pot trece mai ușor peste traumele lăsate de acest fenomen.

Cum ați ajuns să vă implicați în combaterea fenomenului bullying și care sunt cele mai importante concluzii la care ați ajuns?

Sunt un om care are curajul de a-și pune cicatricile la vedere și să spună tuturor cum am perceput, trăit, simțit pe propria piele, în rol de părinte bullying-ul asupra copilului său. Timp de doi ani, am avut o experiență de viață și de moarte, când fata noastră, atunci de 13 ani, care nu știa decât școală, antrenamente, casă, primea lovitură după lovitură de la colegi, de la prietene. S-a întâmplat atât fizic, la școală, cât și în social media, pe grupuri de Facebook. După 6 luni în care copilul meu se trezea cu rău fizic dimineața, greață, amețeli și rămânea momente bune așezată pe marginea patului ca să își revină să se poată ridica în picioare, am aflat ce se întâmplă. „Buba”, ca să mă exprim așa, s-a spart atunci când o antrenoare, pe mână căreia ne-am lăsat ani buni fetele, a folosit ca material motivațional pentru a arăta elevilor cum ajungi dacă te lași de sport, o fotografie a fetei mele, adusă la club de o colegă de clasă, cea care o furase din telefon.

Este crâncen să-ți ții copilul în brațe când nu se mai oprește din frisoane, când umple chiuveta de sânge ca urmare a hemoragiilor nazale, când aștepți disperat salvarea pe marginea trotuarului în toiul nopții pentru că fetița ta nu se mai oprește din vărsături, până apar striații cu sânge. Cam asta este imaginea efectelor produse de…cum să-i spunem: răutate, inconștiență, lipsă de educație.

 A fost nevoie de toată mobilizarea mea ca să-i explic, să-i arăt că toți cei care aruncau cu noroi, de la copii de vârsta ei, la adulți care modelează copii, era de fapt ceea ce este în ei și nicidecum ce este ea. A fost realmente o luptă pe două fronturi: să ne apărăm de răutatea semenilor și să nu devenim ca ei.

Nu o dată am simțit pornirea să mă răzbun, să-i fac să plătească când vedeam ce ne-au făcut. M-a ajutat enorm dezvoltarea personală și așa am reușit să văd că oamenii sunt buni doar că ei nu știu.

La 39 de ani am mers la primul meu curs cu adevărat de dezvoltare personală, Speaker Elite, unul dintre programele lui Andy Szekely. De atunci nu m-am mai oprit și am urmat cursurile Focus Elite, Persuasion, Next Level. Timp de doi ani am urmat cursul Psychological Profiler, apoi m-am înscris în programe și platforme de învățare on-line (All about parenting, Mind Valley). Din 2020 am parcurs unul după altul programele Academiei Psy Development, SPS40, Noul Meu Eu, Mandala Evoluției Spirituale, Noul Meu Eu Creator, Fluxul Vieții. Din ianuarie 2022 până în iunie am  parcurs cinci luni realmente transformatoare, fiind parte din programul Mentor Coach. În paralel am intrat în cele 9 săptămâni de lucru intensiv pe relația cu mama și cu tata, sub îndrumarea Monicăi Ion, apoi Școala de Legi Universale.

Dezvoltarea personală este mai mult decât cunoaștere, înseamnă mult exercițiu, multă practică, iar cele mai bune rezultate se obțin în doi, cu susținerea unui antrenor bun. Așa am reușit eu și asta vreau să fac: să servesc semenilor, celor care trec prin situații similare cu a noastră.

România ocupă locul al treilea la nivel European, într-un clasament de 42 de țări, în ceea ce privește răspândirea fenomenului de bullying în școli. De ce credeți că este așa de răspândit bullying-ul în România? Ce măsuri ar trebui să ia școlile?

Cred că avem o carență uriașă în ceea ce privește înțelegerea acestui fenomen. O mare parte din societate este mai degrabă într-o fază de negare atât a amplorii, cât și a consecințelor dezastruoase, preferând să întoarcă capul și să nu spună nimic. Noi ne-am confruntat doi ani cu bullying-ul, timp în care ne-am simțit abandonați. O singură doamnă, mămică de la club, mi-a scris pe mess să-mi spună că a aflat de la fetița ei despre fotografia care circula. Nici unul dintre părinții cu care eram apropiați nu ne-a dat un semn, un telefon, un mesaj să ne spună ce au aflat, ce știu. Și asta în ciuda faptului că aveam o oarecare relaționare apropiată cu ei, dezvoltată în timp, cât stăteam cu orele să ne așteptăm copiii de la antrenamente.

Cu toții trebuie să înțelegem că se poate întâmpla oricui și că tăcând suntem solidari cu agresorii. Este clar că la acest nivel este nevoie de educare, schimbarea mentalității, chiar dacă faptele sunt condamnate de lege și agresorii pot fi trași la răspundere. Deși mi-a fost teribil de greu, am mers la poliție. Am făcut plângere penală pentru agresiunea pe Facebook, care nu se mai oprea când fata mea avea olimpiadă sau simulări pentru examenul de capacitate, iar agresorii postau, de regulă pe la miezul nopții, pe grupuri urmărite de copii, create special pentru astfel de activități, fotografia, care repet, fusese furată din telefon.

Această educație pentru viață trebuie făcută la toate nivelurile, iar școala poate crește nivelul de conștientizare atât la nivelul copiilor, de la vârste cât mai fragede, cât și la cel al părinților și chiar al profesorilor. Cu toții trebuie să ne îngrijim să prevenim astfel de situații. Profesorii trebuie să fie vigilenți, să vadă cele mai mici semne, iar pe copiii trebuie să îi învățăm să observe și să spună imediat ce simt sau văd că sunt ignorați, bârfiți, șicanați, tachinați, primesc critici despre aspectul lor fizic, sunt împinși, li se pune piedică, li se iau obiectele personale și așa mai departe.

Mulți părinți au tendința să subaprecieze bullying-ul și să spună că „sunt copii, așa se joacă ei”. Care sunt efectele bullying-ului asupra copiilor și adolescenților?  

Probabil că necunoscând fenomenul și consecințele pe care le poate provoca, mulți părinți nu înțeleg anvergura consecințelor. Copilul meu a fost supus acțiunilor de bullying aproape doi ani, timp în care sănătatea ei fizică și psihică au fost profund afectate. Până să ajungă în clasa a 10-a, era deja „posesoarea” un biblioraft cu rezultate de analize medicale: cardio, endocrinologie, ORL, neuro, gastroenterologie. Au fost necesari ani să se poată echilibra fizic și emoțional. Din punct de vedere al sănătății fizice, încă mai are de lucrat. Poate nu întâmplător, a ales să urmeze medicina, pentru a putea alina durerea altora, durere pe care ea a îndurat-o ani de zile.

Pot spune tuturor părinților, că experiența bullying-ului este una crâncenă, ca în Evul mediu, când judecata se făcea cu pietre în piața publică. Sechelele sunt adânci și e nevoie de mult ajutor, ani de zile, pentru ca rănile să se închidă.

Mulți părinți nu știu cum să își ajute copii atunci când se confruntă cu o astfel de situație. Ce sfaturi aveți pentru aceștia? Cui se pot adresa?

Prima persoană la care am apelat când am aflat ce se întâmpla a fost psihologul care lucra cu fetele mele într-un program pilot de dezvoltare personală. Am sunat-o și am primit cel mai bun suport pe care-l puteam primi. Amândouă ne-am întrebat de ce copilul a ținut atâta timp ascuns ce se întâmpla. Aveau întâlniri săptămânale în cadrul  cursului și, totuși, fetița mea a vrut să-mi spună prima dată mie, mamei ei pentru că relația noastră a fost mereu una deschisă. Am înțeles de ce i-a fost greu să ne spună ce trăia, prin ce trecea, cum lupta cu toată puterea ca să țină piept atacurilor verbale la adresa ei pe holurile școlii. Sentimentul de vină, de rușine m-a copleșit și pe mine la început.

Apoi, Doamna Dirigintă i-a fost aproape atât copilului nostru cât și nouă. Ne-a ținut efectiv de mână, iar cuvintele ei, „sus inimioara”, au rămas vorbele noastre de încurajarea de suflet. Ne-am simțit binecuvântați că au apărut oameni, puțini, e drept, care ne-au susținut efectiv până ne-am reabilitat cu toții, căci întreaga noastră familie a fost zguduită de această experiență.

Cred că nu doar copiii au nevoie de ajutor, ci și părinții lor. Spuneam anterior că cele mai bune rezultate se obțin în doi, cu susținere. Pentru mine, susținerea a venit prin consilierea primită de la psiholog și am continuat-o prin dezvoltare personală. Am reușit astfel să simt o eliberare fantastică, să nu mai caut vinovați, să văd că sunt în permanență susținută, poate nu în forma pe care o știam sau o doream, dar în nici un caz abandonată. Acum, o spun cu toată recunoștința, datorită acestor experiențe am devenit puternică. În final, despre asta este vorba într-o poveste de bullying: despre puterea minții.

O parte dintre copiii afectați de bullying aleg să nu comunice părinților acest lucru și să se confrunte singuri cu problema. Care sunt principalele semnale de alarmă care să indice că cei mici pot fi victime ale bullying-ului la care să fie atenți părinții?

Semnele bullying-ului nu sunt întotdeauna vizibile, iar cei mici aleg mai degrabă să tacă atunci când au fost umiliți ori abuzați fizic sau psihologic. Orice schimbare de comportament a copilului este un semnal de alarmă pentru părinte. Copiii supuși bullying-ului sunt adesea nefericiți, retrași, anxioși, supărați, se izolează social, nu mai iau parte la activitățile școlare, nu mai vor să meargă la școală sau la grădiniță sau nu iau parte la viața socială, cu o stare de bine disimulată. Nu știu dacă, în cei doi ani, a  fost vreo zi în care să-mi văd copilul senin, cum îl știam noi înainte. Simula foarte mult starea de bine, acel „nu îmi pasă”. Imaginați-vă că, în timp ce toți părinții se îngrijorau pentru un banal examen de capacitate, eu mă trezeam dimineața cu stomacul strâns și mergeam să-mi văd copilele.

E esențial, pentru a nu ajunge în situații grave, să acționăm rapid. Să urmărim semnele agresiunii fizice – vânătăi, lovituri, haine rupte sau murdare, obiecte lipsă, dureri de cap, sau pe cele mai subtile despre care am amintit anterior. Copiii nu trebuie lăsați niciodată să treacă singuri prin situație și să își rezolve singuri problemele.

Expansiunea social media a mutat acest fenomen traumatizant pentru copii și adolescenți în online. Cum îi putem proteja pe cei mici și ce măsuri ar trebui să ia părinții într-o astfel de situație?

Tare îmi doresc să am un răspuns ferm la această întrebare. Văd părinți stricți în ceea ce privește activitatea pe social media a copiilor lor sau chiar instalarea de aplicații care să facă posibilă urmărirea activității copiilor. În cealaltă extremă sunt și părinții permisivi, poate chiar dezinteresați de ce fac copii lor în mediul digital. Important este echilibrul și conectarea părinte-copil. Personal, mă regăsesc în tiparul autoritar-iubitor. Copiii crescuți de părinți iubitori, cu reguli și limite ferme, nu vor face ei rău, în primul rând. Cred că acesta este un bun punct de pornire.