Lecțiile unui campion

Reading Time: 6 minute

Mai bine de două luni s-a tratat, a făcut recuperare și s-a odihnit. S-a deconectat de la turnee, punctaje și meciuri la dublu și știe că atunci când o să se apropie reintrarea în circuit, o să aibă energia să intre în joc și să se bucure de revenire.

După o accidentare care l-a scos o perioadă de pe teren și care, pentru prima dată în ultimii zece ani, l-a făcut să rateze un Grand Slam, Horia Tecău se pregătește să revină în circuitul competițional, cel mai probabil spre finalul lunii iulie. Cu un echilibru de care doar marii campioni sunt capabili, a privit toată acestă perioadă ca pe o lecție pe care, spune el, trebuia să o învețe. Și pentru că discuția a pornit de la o lecție, am continuat în aceeași direcție. Mi-a vorbit despre temeri și presiuni mentale, despre echilibru și chimie în jocul la dublu, școală și planurile sale de viitor, dar și despre copii și motivele care ar trebui să-i aducă pe terenul de tenis.

Jocul de tenis la dublu este fascinant prin energia și sincronizarea pe care le aduce în teren. După atâția ani de când practici acest sport, de ce anume crezi că este nevoie pentru a face performanță? Ce crezi că te-a ajutat pe tine cel mai mult?

În jocul la dublu ajută să ai niște arme care te avantajează, cum ar fi serviciul, voleiul, mărimea – ca să acoperi terenul bine –, dar cel mai mult ajută comunicarea cu partenerul.

De multe ori, comunicarea este mai importantă decât orice lovitură bună. Prin comunicare, lucrând și vorbind cu partenerul, în echipă, evoluezi. Eu tot timpul am ascultat ce a avut partenerul meu să îmi spună, însă nu sunt mulți cei care acceptă un feedback. În sistemul de joc la dublu avem un sistem de scor diferit decât la simplu, sunt momente mai tensionate și dacă nu comunici cu partenerul se rupe echipa. Cu partenerul de acum, Jean-Julien Rojer, simt că am un om care mă înțelege, este acolo lângă mine, mă susține, indiferent, mă calmează, mă motivează și eu sunt la fel pentru el. Știm amândoi că în afara terenului ne facem treaba și suntem profesioniști, suntem serioși, avem grijă de noi și suntem 100% implicați.

Ai ajuns în al cincilea an de când joci împreună cu Jean-Julien Rojer. Cum a început parteneriatul vostru și cum ați evoluat împreună?

Ne știm între noi în circuit și, de obicei, ne alegem partenerul de joc în funcție de poziția din teren, eu am jucat mereu pe stânga și mi-am căutat tot timpul un jucător care să joace pe dreapta, să mă completeze nu doar în joc, ci și în atitudine. Eu sunt mai calm, mai introvertit, el este mai expansiv. Am simțit că pot să pot să învăț de la el partea care îmi lipsea mie și viceversa.

Jules a venit și mi-a zis că vrea să joace cu mine, el juca tot pe rever, ca mine, de aceea, deși eram prieteni de mulți ani, nu mă gândeam la el ca la un posibil partener. Mi-a zis că pentru mine se antrenează și 10 ore pe zi ca să se obișnuiască să joace pe partea dreaptă. Am apreciat enorm modul în care m-a abordat, mi-am zis că asta este atitudinea pe care o vreau de la partenerul de joc.

Ce apreciezi și ce ai învățat de la el?

Apreciez la el mult faptul că mereu încearcă să își îmbunătățească jocul, pregătirea fizică, partea mentală, tot. Eu îi ofer mai mult calm, organizare și pe teren și în afara terenului, el îmi dă mai multă nebunie, creativitate, energie. El este extrovertit, vorbește mult, îi place să fie ascultat. Am înțeles asta, stau să îl ascult și să îi dau sfaturi când are nevoie. Am învățat, în timp, cum să fiu un bun partener pentru el. La fel, el știe că eu am momentele mele în care am nevoie să fiu sigur. Am învățat asta și ne-am adaptat unul la altul.

Tenisul pare să prindă tot mai mult teren în România. Avem și infrastructura necesară? De ce anume ar mai fi nevoie?

Cred că mai important decât partea de infrastructură sunt serviciile pe care le oferim ca antrenori, preparatori, fizioterapeuți – toată zona de profesioniști care pot angrena copiii. Vin mulți copii la tenis, terenurile sunt pline, joacă până la 12 – 14 ani, după care intervine o perioadă în care nu au rezultate, nu mai au răbdare, nu sunt nici prea mulți antrenori care să-i motiveze să continue, așa că mulți renunță. Terenuri avem, poate o sală în plus n-ar strica, recuperare facem. Problema este că antrenorii nu sunt suficient de motivați să meargă la cursuri, să se documenteze, să învețe să lucreze cu mentalul. Știu un singur antrenor din România care se duce la cursuri de antrenori și nu este vreun antrenor cunoscut. La 14 ani, când am plecat în America la Academia Bollettieri și am descoperit partea de mental coaching, m-a ajutat enorm. Când veneam acasă la antrenorii mei și le povesteam ce am lucrat pe partea asta, îmi spuneau să las mental coaching-ul și să dau drumul la ture. Din păcate, la 15 ani distanță de atunci, în România s-au schimbat prea puțin lucrurile.

Care sunt din punctul tău de vedere calitățile antrenorului ideal?

În relația cu un antrenor partea de comunicare este foarte importantă, să știe să comunice bine, să mă asculte, să mă înțeleagă, să se adapteze la stilul meu. E importantă și partea de organizare, un bun antrenor poate să preia toate lucrurile legate de antrenament, rachetele de dus la racordat, poate să îți simplifice viața, să te ajute să te gândești doar la partea de joc. Este foarte importantă și documentarea – să cunoască echipele concurente, să le urmărească constant, să vină cu informații bune despre punctele slabe, punctele bune. Partea mentală este foarte importantă, să știe cum să te calmeze, cum să te motiveze.

Te tentează să încerci o carieră ca antrenor?

Da, mă văd în postura de antrenor și îmi doresc să am o școală unde să-i ajut pe copii să crească sănătos prin sport. Eu nu știu o școală de tenis din București unde mi-aș da copilul să învețe să aibă încredere în el, să fie curajos, creativ, să se bucure de joc, de colegii lui. Am văzut folosul unor cunoștințe pe care le-am învățat eu și aș vrea să le transmit mai departe printr-o școală.

Un sfat pentru copiii care se apucă de tenis.

Am scris o carte pentru copii în care am povestit mult despre asta, pentru că m-am gândit la etapele prin care trec copii când încep tenisul.

Copiii trebuie să vină la tenis pentru plăcerea de a juca, nu ca investiție. Din păcate, mulți copii vin acum la tenis pentru scopul greșit – vin ca să câștige cât câștigă Simona Halep. Nu este sănătos nici pentru ei, nici pentru părinți. Copiii, până la 12 – 13 ani, trebuie să se joace, să vină de plăcere la antrenamente.

O altă problemă este că, în România, copiii când sunt mici joacă foarte mult tenis, 6 zile pe săptămână, câte trei – patru ore pe zi, volum mult, însă pe la 16 ani, când vine momentul să se profesionalizeze, se pierd, nu mai au antrenorii care să știe cum să-i ducă de la juniori la profesioniști, pentru că de la acest punct înainte, volumul nu mai este suficient.

Un sfat pentru părinții care își aduc copiii la tenis.

La un moment dat vorbeam cu mama lui Andy Murray, care este și antrenoare de tenis, și îi spuneam că în România este o mare problemă cu părinții, mi-a confirmat însă că și în Anglia, peste tot în lume este la fel. Din prima zi când părintele a venit la antrenament, este jobul antrenorului să îl educe pe părinte cum să-și ajute copilul să se dezvolte sănătos. Părinții au niște idei greșite despre susținerea lor, de exemplu, prin simplul fapt că vin la fiecare antrenament pun o mare presiune pe copil. Sunt școli în străinătate unde părinții au voie să vină doar de două ori pe săptămână la antrenamente și sunt lăsați să privească doar de la distanță. Copilul are nevoie de mamă și tată și abia după aia de antrenor, dacă părintele devine și antrenor, nu mai este nicio distracție pentru copil și se strică și relația dintre părinte și copil.

În ce moment din carieră ai simțit cea mai mare presiune? Și cum ai depășit-o?

Eu îmi puneam singur presiune, voiam să câștig primul titlu, apoi primul titlu de Grand Slam. Cea mai multă presiune mi-am indus-o singur. Deși am lucrat de mic la lucrurile astea, tot mai scăpa câte o urmă de presiune. Mă bucuram de ce fac, dar, când ajungeam în câte o finală de Grand Slam pe care îmi doream atât de mult să o câștig, îmi spuneam că dacă iau acel titlu pot să mă las de tenis. Și, bineînțeles, nu câștigam, pentru că scopul nu era să mă opresc din activitate, scopul era să merg mai departe, să mai învăț multe, să le învăț la momentul potrivit și să le primesc la momentul potrivit.

Mi-am găsit liniștea și echilibrul din rugăciune. Sunt credincios. Îmi iau putere de acolo, din plăcerea de a juca și din visul meu, care e să joc tenis. Să trăiesc experiențe, să învăț din ele. Când am reușit să mă concentrez și să rămân în zona asta de plăcere, vis, scop, nu a mai rămas loc de presiune. Presiunea intervine când, din orgoliu și încrâncenare, vrei să câștigi titlul de Grand Slam. Când lucrurile sunt echilibrate și liniștite, presiunea dispare și rămâne plăcerea de a juca.

Care este următorul mare vis al tău?

Să îmi fac o familie și să deschid școala de tenis. În continuare, îmi place să joc, doar că sunt acum într-o altă etapă din viață, în care sunt și alte părți de împlinit.