Joseph E. Stiglitz: Cum poate fi prevenită criza datoriilor suverane

Reading Time: 5 minute

Nu poți scoate apă din piatră seacă. În mod similar, țările înglodate în datorii suverane uriașe vor ajunge la faliment dacă nu se va găsi voința politică pentru a le șterge datoriile. Mai ales că mecanismele de soluționare a problemei datoriilor suverane, care în curând poate deveni o criză, deja există.

Text de Joseph E. Stiglitz și Hamid Rashid

În timp ce pandemia de COVID-19 face ravagii, peste 100 de țări în care populația are venituri mici și medii au de plătit, în total, 130 de miliarde de dolari în contul datoriilor suverane numai anul acesta, iar jumătate din sumă este reprezentată de datorii către creditori privați.

Din cauza activității economice reduse și a veniturilor fiscale în cădere liberă, multe țări vor intra în incapacitate de plată. Altele se vor chinui să-și plătească creditorii din puținele resurse pe care le au, ceea ce le va sili să renunțe la cheltuielile pentru sănătate și sociale. În fine, o a treia categorie de țări vor recurge la noi împrumuturi (care de altfel nu vor face altceva decât să amâne momentul plății), ceea ce, în mod curios, este mai ușor acum, grație lichidității abundente a băncilor centrale din toată lumea.

De la “deceniul pierdut” al Americii Latine, în anii ’80, la recentă criza grecească, există suficiente exemple ale consecințelor pe care le are asupra țărilor imposibilitatea de a-și plăti datoriile. O criză a datoriilor suverane la nivel mondial ar trimite în șomaj milioane de oameni și ar provoca instabilitate și violență în toată lumea.

Mulți dintre ei vor căuta de lucru în alte țări, existând posibilitatea să copleșească sistemul de control al granițelor în Europa și America de Nord. Iar problema legată de această imigrație ar distrage atenția de la nevoia urgență de a rezolva problemele legate de schimbarea climei. Practic, aceste urgențe umanitare ar deveni noua normalitate.

Acest scenariu de coșmar poate fi însă evitat dacă luăm măsuri acum. Originile situației actuale a datoriilor suverane, care poate deveni în curând o adevărată criză, sunt ușor de înțeles. Ca urmare a procedeului quantitative easing, datoria publică (în special obligațiunile suverane) a țărilor cu venituri mici și medii s-a triplat de la criza financiară din 2008 încoace.

Obligațiunile suverane prezintă un risc mai mare decât datoria “oficială” către instituții multilaterale și agenții umanitare din țările dezvoltate, deoarece creditorii pot vinde cât vor ei de multe, provocând o depreciere bruscă a monedei naționale și alte dificultăți economice cu bătaie lungă.

În iunie 2013 ne făceam griji că “piețele financiare mioape, în colaborare cu guverne mioape” creau “condițiile pentru următoarea criză mondială a datoriilor”. Acum, din păcate, acest lucru s-a adeverit. În martie, ONU a făcut apel la anularea datoriilor pentru cele mai sărace țări. FMI și mai multe state din G20 au suspendat plata serviciului datoriei până la finalul anului și au invitat creditorii privați să le urmeze exemplul.

După cum era de așteptat, aceștia din urmă nu au dat curs invitației. De pildă, Africa Private Creditor Working Group, o organizație nou-creată, deja a respins deja ideea unei anulări mici ca procent, dar la scară globală a datoriilor statelor celor mai sărace. Ca urmare, o mare parte, dacă nu chiar cea mai mare, a beneficiilor conferite de anularea datoriilor de către creditorii oficiali se va duce tot către creditorii privați care resping orice anulare a datoriilor.

Astfel, contribuabilii din țările creditoare vor ajunge din nou să plătească asumarea de riscuri excesive și împrumuturile imprudente ale jucătorilor privați. Singura modalitate de a evita acest lucru este un moratoriu al datoriei care să includă creditorii privați. Numai că, fără o acțiune hotărâtă din partea țărilor în care au fost semnate contractele, creditorii privați nu vor accepta un astfel de aranjament. Ca atare, guvernele acestor state trebuie să invoce doctrina necesității și a forței majore pentru a impune moratorii asupra serviciului datoriei.

Totuși nici moratoriile nu vor rezolva problema îndatorării excesive. De aceea, este nevoie urgentă de restructurarea datoriilor foarte mari. Istoria ne arată că restructurarea făcută prea târziu și prea timid nu a făcut decât să paveze calea pentru o altă criză. Iar eforturile Argentinei de a-și restructura datoria în fata creditorilor privați recalcitranți, preocupați doar de câștigul pe termen scurt, încăpățânați și nemiloși a arătat cum clauzele de acțiune colectivă menite să faciliteze restructurarea nu sunt atât de eficiente pe cât se spera.

De cele mai multe ori, o restructurare inadecvată este urmată de încă o restructurare, în mai puțin de cinci ani, care aduce multă suferință în țara datoare. Ba chiar, pe termen lung, au de pierdut inclusiv creditorii.

Din fericire, există o alternativă, încă prea puțin folosită: răscumpărarea voluntară a datoriilor suverane. Procedeul este răspândit în lumea corporatistă și s-a dovedit eficient atât în America Latină în anii 1990, cât și, mai recent, în Grecia. În plus, are avantajul de a evita termenii duri care sunt puși de obicei în cazul schimbului de datorii.

Obiectivul principal al unui program de răscumpărare ar fi reducerea poverii datoriei prin stabilirea unor discounturi semnificative ale valorii nominale a obligațiunilor suverane și prin scăderea expunerii la creditori privați cu risc înalt. Un astfel de program însă ar putea fi gândit pentru a aborda și țeluri legate de sănătate și climă, cerând beneficiarilor să cheltuiască pentru crearea de bunuri publice banii care altfel s-ar fi dus la plata datoriei.

După cum am explicat recent într-o propunere, o facilitate multilaterală de răscumpărare ar putea fi administrată de FMI, care poate recurge la resurse deja existente, mecanismul său de finanțare (New Arrangements to Borrow) și fonduri suplimentare din partea unui consorțiu global de țări și instituții.

Țările care nu au nevoie de întreaga alocare de drepturi speciale de tragere (DST) le pot dona sau împrumuta noii facilități. Iar o nouă emisiune de DST, de care este mare nevoie, ar putea furniza resurse suplimentare. Pentru a asigura reducerea maximă posibilă a unei datorii pentru o anumită cheltuială, FMI poate organiza o licitație, anunțând că răscumpără numai o cantitate limitată de obligațiuni.

Pe termen lung, ar fi utilă introducerea unui mecanism de restructurare previzibil, bazat pe reguli, modelat după legislația privind falimentul a SUA. Iar acest lucru ar respecta și recomandările de după 2008 ale Comisiei ONU a Experților în Reforma Sistemului Monetar și Financiar Internațional.

Obiecția obișnuită ridicată împotriva acestor propuneri este că ele ar distruge piața de capital internațională. Experiența însă arată că nu e adevărat. Nu poți scoate apă din piatră seacă. Restructurarea va avea loc, întrebarea este dacă se va desfășura metodic sau haotic. Propunerea noastră ar contribui la îndeplinirea acestui obiectiv, întărind piețele de capital.

Până la urmă însă grijă noastră nu ar trebui să fie sănătatea piețelor de capital, ci bunăstarea locuitorilor din țările mai puțin dezvoltate. Este nevoie de anularea urgentă a datoriilor chiar acum, în timpul pandemiei. Ea trebuie să fie totală, să includă și creditorii privați, și să nu fie doar o amânare a plăților. Avem instrumentele necesare pentru a o înfăptui. Ne mai trebuie doar voința politică.

Joseph E. Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, este profesor universitar la Universitatea Columbia și economist-șef la Institutul Roosevelt. Cea mai recentă carte pe care a scris-o este “People, Power, and Profits: Progressive Capitalism for an Age of Discontent”.

Hamid Rashid este șeful secției Monitorizare Economică Globală din cadrul Departamentului Afacerilor Economice și Sociale al ONU.