Joseph E. Stiglitz: Care stimulente economice chiar funcționează?

Reading Time: 4 minute

Guvernele din toată lumea reacționează în forță la criza COVID-19 cu măsuri combinate fiscal-monetare care au ajuns la 10% din PIB-ul global. Și totuși, conform celei mai recente evaluări a Departamentului Economic și Social al ONU, e posibil ca aceste măsuri de stimulare să nu impulsioneze consumul și investițiile la nivelul preconizat.

Text de de Joseph E. Stiglitz și Hamid Rashid

Problema constă în faptul că o mare parte a banilor ajung direct în rezerve de capital, ceea ce duce la o creștere a sumelor de cash păstrate în eventualitatea unor dificultăți. Situația este similară „capcanei lichidităților” care îl îngrijora pe John Maynard Keynes în timpul Marii Crize Economice din secolul trecut.

Măsurile de stimulare folosite acum au fost luate, inevitabil, în grabă, aproape în panică, pentru a evita cât de mult se poate efectele economice negative ale pandemiei. Abordarea nu a avut o țintă precisă, fiind mai degrabă generală, dar mulți comentatori afirmă că era singura soluție disponibilă în situația respectivă. Dacă nu s-ar fi injectat masiv și de urgență lichidități, probabil ar fi urmat falimente în masă, pierderea capitalului organizațional și, ulterior, un drum și mai greu către recuperare.

Între timp a devenit clar că pandemia nu va dura numai câteva săptămâni, așa cum se estima atunci când a fost impusă carantina. Acest lucru înseamnă că toate măsurile trebuie reevaluate cu și mai multă precizie, de preferat pe termen lung. În perioade de nesiguranță, rezervele de cash cresc, deoarece oamenii și companiile își păstrează banii neștiind ce se va întâmpla a doua zi. Iar criza actuală nu face nici ea excepție. Banii pe care oamenii și companiile îi primesc sub formă de cecuri vor rămâne probabil neatinși în conturile lor bancare, din cauza nesiguranței cu privire la viitor și a reducerii cheltuielilor. În același timp, băncile vor fi nevoite să acumuleze lichiditate în exces, din lipsă de companii și persoane bancabile care să facă credite noi.

Nu e de mirare că rezervele excedentare din instituțiile depozitare ale SUA aproape s-au dublat între februarie și aprilie, de la 1.500 la 2.900 de miliarde de dolari. Pentru comparație, rezervele excedentare din bănci în timpul crizei economice din 2008-2009 se ridicau la numai 1.000 de miliarde de dolari. Această creștere masivă sugerează că politicile de stimulare implementate până acum au avut un efect multiplicator redus. În mod cert creditul bancar singur nu ne va scoate din actualul impas economic.

Și că lucrurile să fie și mai grave, excesul de lichiditate de azi poate avea un cost social uriaș mâine. Pe lângă previzibilele datorii și inflație, există motive de îngrijorare serioase că excesul de cash din bănci va fi canalizat către speculații financiare. Prețul acțiunilor de la burse deja variază puternic de la zi la zi, iar această volatilitate, la rândul ei, poate perpetua climatul de nesiguranță din ce în ce mai apăsător, care poate duce la un comportament și mai precaut, descurajând atât consumul, cât și investițiile atât de necesare pentru revenirea economiei.

În acest caz, ne vom lovi de o capcană a lichidităților, greu de soluționat: creșteri masive ale sumelor de bani disponibile și doar o utilizare limitată a acestora de către oameni și companii. Stimulentele bine concepute ar putea fi de mare folos odată ce criza coronavirusului va fi fost adusă sub control. Însă, atâta timp cât pandemia încă face victime, nu se poate pune problema de întoarcere la normalitate.

La momentul acesta, importante sunt reducerea riscului și stimularea consumului. Atâta timp cât companiile se tem că economia va avea dificultăți și peste șase luni sau un an, vor amâna investițiile, ceea ce va duce la întârzierea revenirii. Numai statul poate rupe acest cerc vicios. Guvernele trebuie să-și asume asigurarea împotriva riscului din prezent oferind compensații companiilor în cazul în care economia nu își revine până la un anumit moment în viitor.

Iar un model în acest sens există deja: „obligațiuni Arrow-Debreu” (numite după economiștii laureați cu premiul Nobel Kenneth Arrow și Gérard Debreu), care ar deveni plătibile în anumite condiții prestabilite. De exemplu, guvernul ar putea garanta unei gospodării că, dacă va cumpăra o mașină azi, iar peste șase luni numărul de cazuri de COVID-19 nu va scădea sub un anumit nivel, plata ratelor pentru mașina i-ar fi suspendată. Iar sistemul s-ar putea aplica și investițiilor imobiliare efectuate de companii.

Guvernele ar trebui, de asemenea, să emite vouchere pentru a stimula consumul gospodăriilor. Acest lucru se întâmplă deja în China, unde în 50 de orașe sunt emise cupoane cu ajutorul cărora se pot cumpăra diverse bunuri și servicii într-un anumit interval de timp. Acest interval face ca aceste cupoane să fie un stimulent puternic al consumului și al cererii agregate pe termen scurt, adică exact când este mai mare nevoie de ele.

Pandemia pare că va dura mult mai mult decât se credea inițial, așa că va fi nevoie de și mai multe stimulente. Deși SUA, de exemplu, au cheltuit deja 3.000 de miliarde de dolari pe asistență de mai multe feluri, dacă nu vor insista cu măsurile, inclusiv unele adaptate din mers la situație, banii cheltuiți cu companiile le vor amâna acestora închiderea cu câteva luni în loc să le salveze.

O abordare care a funcționat în unele țări este acordarea de asistență companiilor, cu condiția ca acestea să-și păstreze angajații, preluând o poarte din povara salariilor și a altor costuri proporțional cu scăderea veniturilor acelor companii. În Statele Unite, Pramila Jayapal, reprezentantă a statului Washington în Congres, a propus deja o legislație în acest sens, și nu este singura care a făcut acest lucru.

Programele de stimulente insuficient de bine concepute se dovedesc a fi nu numai ineficiente, ba chiar periculoase. Politicile de proastă calitate pot contribui la inegalitate, spori instabilitatea și submina sprijinul politic pentru guverne atunci acesta ar fi necesar pentru a evita prăbușirea economiei într-o recesiune de durată. Din fericire, există alternative. Rămâne de văzut însă dacă guvernele vor apela la acestea.

Viziunea exprimată în articol nu reprezintă poziția ONU sau a statelor membre.

Joseph E. Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, este profesor universitar la Universitatea Columbia și economist-șef la Institutul Roosevelt. Cea mai recentă carte pe care a scris-o este “People, Power, and Profits: Progressive Capitalism for an Age of Discontent”.
Hamid Rashid este Director pentru monitorizarea economiei globale în cadrul Departamentului pentru Economie și Societate al ONU