Istoria, ca un muzeu al vârstelor

Reading Time: 6 minute

Muzeul Vârstelor, găzduit de Palatul Filipescu-Cesianu, este proiectul de suflet al istoricului și scriitorului Adrian Majuru, directorul Muzeului Municipiului București. Am stat de vorbă cu el despre rolul acestei instituții culturale în societatea de azi, dar și despre destinul unei națiuni oglindit în exponatele unui muzeu.

Care este rolul unui muzeu în era digitală?

De mai mulți ani mi-am dat seama că muzeul ar putea fi foarte bine poziționat în comunicarea adesea sincopată între generații. Aceasta este pe de-o parte determinată tehnologic, pentru că sunt viteze diferite între generații la adaptare, iar pe de altă parte mai există un rulaj de informații, pe care nu ți-l oferă tehnologia, mă refer la adaptabilitate, pe care aceia mai vârstnici o au și o pot oferi mai departe ca plusvaloare celor tineri. Cum se poate poziționa un muzeu în această situație? Folosindu-se de instrumentele erei digitale. Și, pentru a putea să mă plasez într-o formulă coerentă, am introdus elementul numit prognoză în narațiunea muzeală. Câte ceva despre viitor, atât despre timpul vieții noastre, pe care o trăim (cum vom îmbătrâni, cum vor crește copiii noștri), dar și la scală mai mare de timp pentru mediul urban. Astfel, am intrat ca instrument de cuantificare în antropologie. Fiind un muzeu pavilionar, asta ne-a ajutat foarte mult, am putut aplica în diverse părți componente ale instituției noastre expoziții sau narațiuni muzeale tematice, care să includă și elemente interactive, de realitate augmentată (detalii mai mult ludice decât practic pedagogice). Dar, la Muzeul Vârstelor, care are profil de antropologie, fiind primul din România de acest gen, am inclus dincolo de linia clasică, a unor reconstituiri de interioare pe care le are orice muzeu de bun simț al unui oraș, și o narațiune dedicată modificărilor de comportament pe ultimii 300 de ani datorate tehnologiei, care a fost o continuă investiție umană.

Cu ce rezultate?

Am reușit să oferim o imagine perceptibilă asupra unui timp istoric continuu care începe, referindu-ne la noi, care suntem de față, cu părinții noștri, chiar și bunici, pentru că noi suntem prin definiție rezultatul nivelului lor de educație, de înțelegere și de adaptabilitate în această lume și societate românească, iar noi adăugăm ceea ce reușim să construim fie singuri, fie să preluăm pe măsură ce creștem, de la alții, în afara familiei noastre. Și apoi oferim acest bagaj mitologic cumulativ copiilor noștri, care la rândul lor adaugă. Acesta este lanțul trofic pe care noi îl explicăm în această expoziție și de asemenea, dincolo de scara verticală, pe care am enunțat-o, mai este una orizontală. Una a profesiilor și în ce măsură felul cum alegi să trăiești și profesia în care intri și stai decenii de-a rândul, te influențează din perspectiva comportamentului, a abilităților, a mentalităților, dar și fizionomia ta este amprentată de tipologia profesiei. Mai tolerantă sau intolerantă, mai socializantă sau mai retrasă în canoane, cum sunt militarii de pildă, și avem un astfel de rulaj destul de ludic și unic în România, al unor personaje la 20 de ani și la 70 de ani, pe profesii diferite, dar la tinerețe sunt toți aidoma, deși s-au născut în perioade diferite ale secolului XX, chiar și început de secol XIX. Drept urmare, este un panel care poate fi dezvoltat și se pot transmite mesaje pozitive prin narațiuni muzeale, folosindu-te însă în primul rând de creativitate, pentru că este din punctul meu de vedere o mare necesitate aceea de a te folosi de obiecte ale trecutului pentru a oferi un răspuns problemelor din prezent.

În cărțile, studiile și publicistica dumneavoastră vorbiți adeseori despre “elite” și “mahala”. Există și o clasă de mijloc specifică societății românești?

Clasa de mijloc este cordonul sanitar, este cea unde se formatează, cu fiecare generație, decidența. Și, de asemenea, salubrizează periferia comportamentală. Este un motor vital care acum este dezafectat, este nefuncțional, de aceea și România este ușor disfuncțională. Elita reprezintă profesionistul în carieră. Nu este cel care are o poziție și de acolo decide ce vrea și cum vrea. Performanța în carieră determină până la urmă poziția de lider. Faptul că această situație nu se regăsește acolo unde ne-am dori este un semn de vulnerabilitate care poate fi pentru statul român un reper care ar trebui rezolvat în mai puțin de o generație. În ceea ce privește periferia umană, este foarte bine că suntem diferiți, că avem o varietate de preocupări și în sine fiecare individ este unic. Însă acolo, în zonele acelea îndepărtate, indiferent că este vorba de un oraș mare sau de un orășel îndepărtat, de provincie, trebuie însă să fii foarte atent. Pentru că uneori spiritul vorbește prin marginali sau de la margine. Oamenii de care ai nevoie apar de unde nu te aștepți. De aceea, din păcate, România de astăzi nu are filtrul de reperat și salvat valori. Lucrul acesta îl făceau o serie întreagă de societăți de binefacere, coordonate de tot felul de doamne, nu numai de prințese și de aristocrați, ale clasei de mijloc interbelice. Și erau foarte bine articulate în teren.

Ce spune antropologia, un studiu de antropologie, despre istoria unui loc?

Nu de loc se ocupă antropologia, ci de oameni. Fiind urbană, e vorba de omul de la oraș. Omul de la oraș a investit în tehnologie și în bunăstare tot timpul, având mereu un surplus. Nu neapărat legat de produse agricole, alimentare, cât manufacturate. Care erau mai scumpe decât cele din afara zidurilor. Și atunci, evident, și-a impus modelul de viață în istorie. Revenind însă la Muzeul Municipiului București, evident, expozițiile sunt dedicate mediului urban, indiferent că este cu subiect de artă, contemporană sau clasică, sau de arheologie, dar dincolo de aceste repere sunt însă și domenii, cum este antropologia sau istoria mentalităților, care nu pot fi reprezentate printr-un obiect atât de simplu spus. El trebuie circumstanțiat istoric și văzut unde s-a ajuns pornind de la acel obiect. De pildă, ceea ce pe mine m-a surprins este un subiect dedicat banilor. Investiția care a contat în istorie nu a fost metalul greu al banului, acum e deja virtual, ci în securizarea lui, a tranzacțiilor. De la pușculița medievală și tot felul de recipiente tot mai sofisticate până la… card. Cum ne-a modificat asta? Cheltuim cu mai multă ușurință, deși nu știu dacă avem mai mulți bani decât în anul 1900. O altă poveste este despre intimitate: distanța dintre ea și el, din secolul XVIII în prezent și investiția în tehnologia aferentă. Care să ne apropie. Nu mai mult, ci mai repede. De la scrisoarea de secol XVIII, cu pană și toc, până la smartphone-ul de azi, unde transmitem instant mesaje incomplete, în privința numărului de litere și o formă contrasă a exprimării. Probabil va crea treptat un limbaj paralel, nu neapărat cifrat. Dar dacă nu mai avem timpul pentru a construi cuvintele potrivite pentru ea sau invers, înseamnă că pierdem printre degete și timpul dorinței.

În mod obișnuit, muzeul este o expresie “la trecut”. Spune ceva un muzeu despre destinul, viitorul unei națiuni?

În martie, am avut o întâlnire cu directorul muzeului orașului Leipzig, Volker Rodekamp, cu ocazia unei expoziții pe care am organizat-o despre Lipscani și orașul Leipzig, o legătură economică și politică de peste patru veacuri. În opinia sa, muzeul viitorului nu mai are nevoie de obiecte. Trebuie să se afilieze unui alt tip de consum, să ofere răspunsuri problemelor cu care se confruntă generațiile de astăzi, indiferent de vârstă. Eu i-am spus că nu am cum să fac asta fără să mă folosesc de obiecte ale trecutului. Ele practic reprezintă un reper în evoluția altui reper mai larg. Pot afla practic întreaga panoplie a acestei evoluții tehnologice care continuă să implice modificarea noastră și în viitorul apropiat.

Prin noi înșine sau politica porților deschise?

E o propoziție interesantă, cu o altă propoziție inclusă în ea, la expoziția dedicată Centenarului, pe afiș: “Toți pentru viitor, toți pentru România”. Acestea sunt reperele stringente pentru a putea să ne păstrăm această viață cât se poate de vertical. Toți pentru un vis, toți pentru România. Visul este cât se poate de liniar și simplu, la prima vedere: acela de a te îndrăgosti, de a avea copii (unii au), de a-i vedea cum cresc și își aleg o profesie. Tu ai micile tale proiecte care se împlinesc pas cu pas și care diferă de la un deceniu la altul, pe măsură ce trec anii, și nu ai vrea să vezi lucrurile astea inversate sau răsturnate.

Sunteți de patru ani la conducerea Muzeului Municipiului București, instituție cu mai multe muzee în subordine. Ce încă nu ați reușit până acum în mandate?

Proiectele culturale nu sunt o problemă. Vitezele sunt accelerate și suntem funcționali din perspectiva asta. Problema acestei instituții, dar și a altor instituții similare, și nu numai culturale, este factorul uman. Deprofesionalizarea este înspăimântătoare. Ce înseamnă asta, de fapt? Sunt oameni chiar tineri, până în 40 de ani, care nu au chef de muncă. Nici la serviciu nu au chef, dar au o obrăznicie fantastică de a cere totul și chiar de a te agresa atunci când iei măsuri, conform normelor și legilor în vigoare. Asta nu ar trebui să se întâmple într-o societate al cărei consum contractual este de bun simț. Creativitatea o pun sub semnul întrebării, clar. Pentru că un om care are inteligență, dar nu are caracter distruge tot. Pe când cel care are caracter, dar nu are inteligență pe măsura așteptărilor tale, cu acela poți să duci mult. Factorul uman și deprofesionalizarea lui într-un procent foarte mare, de peste 50% din păcate, asta ne dă înapoi. Aici, eu unul nu am instrumente de vindecare. Instituțional nu îmi rămâne decât să lucrez cu aceia care vor să se dezvolte, nu sunt mai mulți de 30%. Și gândiți-vă la un organism viu care funcționează cu 30% capacitate. Nu știam asta înainte de a fi manager pentru că nu am fost pus în situația de a mă ajuta cu alții. Îmi rămâne să caut printre tineri, dar și tinerii se grăbesc. Vor totul foarte repede, pentru că au început foarte târziu să intre pe un palier profesional.