Ionuț Bălan: Venitul minim garantat, o idee proastă chiar și în pandemie

Ionuț Bălan: Venitul minim garantat, o idee proastă chiar și în pandemie

Mai mult chiar decât ideea schimbărilor climatice catastrofale care amenință viitorul însuși al planetei, teama de pandemia de coronavirus a fost folosită politic pe post de externalitate negativă absolută.

De Ionuț Bălan

Ce înseamnă asta? Că un risc este atât de generalizat în societate încât niciun aranjament, niciun sistem de reguli rezultat natural din interacțiunea și cooperarea voluntară a membrilor acesteia nu este capabil să îl țină sub control în mod satisfăcător. În consecință, oamenii trebuie puși cu forța sub tutelă guvernamentală, spre binele lor. Economia și societatea trebuie închise și „conservate” până la „aplatizarea curbei” de îmbolnăviri sau până la confirmarea eficienței unui vaccin. Rezultatul inevitabil al acestei politici este, bineînțeles, recesiunea.

Într-o astfel de situație, statul se vede pus în situația nu doar de a sprijini/stimula economia, ci de a i se substitui aproape cu totul. De exemplu, așa cum recunoștea, cu o expresie foarte inspirată, președintele francez Emmanuel Macron, în Franța și în multe alte țări s-a ajuns la „naționalizarea salariilor”, respectiv ca statul să achite parțial sau chiar integral salariile angajaților din mediul privat.

Numai că atunci când închizi economia prin decret nu e ca la crizele economice să le spunem „uzuale”. Nu e vorba de probleme de lichiditate și nici măcar de solvabilitate. Sunt afectate concomitent cererea și oferta. Nu banii lipsesc, dar (așa cum a demonstrat-o panica cumpărăturilor) nu poți nici măcar să te ștergi la fund cu ei. Banii, ca mijloc de schimb, devin inutili atunci când nu ai pe ce să îi schimbi, devreme ce nu se mai produc bunuri și nu se mai prestează servicii. Asta e logica extremă carantinei, până la care, din fericire, nu s-a ajuns.

S-a ajuns, însă, la resuscitarea mai multor idei intervenționist-socialiste, iar una dintre ele este cea a venitului minim garantat. Și nu este deloc de mirare. Devreme ce puterea tiparniței este nelimitată și oricum nu mai pasă nimănui de deficitele bugetare, de ce nu ar acționa statele ca și cum robotizarea muncii ar fi deja o realitate cvasigeneralizată? Evident, și aici apare aceeași problemă: să ai ce să cumperi cu banii.

Venitul minim garantat sau, cum mai este numit, Venitul Minim Universal (VMU) are multe elemente seducătoare la prima vedere, după cum arată și economistul Daron Acemoglu, într-un articol pe această temă, cum ar fi acela că, pentru cei care realizează venituri fiscalizate, reprezintă practic o reducere de impozite. „Dar, mai degrabă decât să construim un sistem în care o mare parte a populației primește pomană, ar trebui să adoptăm măsuri care să încurajeze crearea de locuri de muncă de tip middle-class cu salarii bune, consolidând în același timp măsurile noastre de siguranță socială care scârțâie. VBU nu face nimic din toate astea”, scrie Acemoglu.

Pe acest model, într-o situație cu totul specială precum cea a unei pandemii, dacă este ca statul să „facă ceva”, ar trebui, eventual, să suporte costurile suplimentare generate de măsurile deosebite de siguranță sanitară pe care trebuie să le adopte multe companii, în special din industrie, pentru a își putea continua activitatea.

Statul nu se poate însă abține să nu fie paternalist, ceea ce nu face decât să îi infantilizeze pe cetățeni. „Multe probleme sociale actuale își au rădăcinile în neglijarea de către noi a procesului democratic. Soluția nu este de a presăra destule firimituri pentru a menține oamenii acasă, distrași și altminteri pacificați. Mai degrabă trebuie să revitalizăm politicile democratice, să stimulăm implicarea civică și să căutăm soluții colective. Numai printr-o societate mobilizată și activă din punct de vedere politic putem construi instituțiile de care avem nevoie pentru o prosperitate comună în viitor, protejându-i în același timp pe cei mai dezavantajați dintre noi”, conchide Daron Acemoglu în articolul său.

El dezvoltă această idee în lucrarea „De ce eșuează națiunile” din 2012, scrisă împreună cu James A. Robinson.

În ea se argumentează că democrația și economia de piață constituie sistemul cel mai potrivit pentru menținerea păcii sociale, prin care se poate rupe, cel puțin temporar, ciclul vicios autoritarism-revoluție, întrucât duce la o distribuire mai echilibrată a puterii și resurselor în societate.

Interesant este că, în dilema de tip „ou versus găină”, cei doi autori par să favorizeze ideea că libertatea economică stă la originea democrației și nu invers. În acest sens, ei dau exemplul Angliei sfârșitului de secol XVII, în care noua clasă prosperă a comercianților a fost determinantă în impunerea trecerii la o monarhie constituțională.

Același lucru se poate spune și despre prăbușirea totalitarismului comunist: populația general-pauperă a României a fost cea care s-a revoltat, însă revolta ei nu ar fi putut fi eficientă fără aportul celor care au reușit să acumuleze resurse economice underground sub Ceaușescu și care doreau să prospere la lumina zilei.