Ionuț Bălan: Mâna invizibilă a pieţei este mâna lui Dumnezeu

Ionuț Bălan: Mâna invizibilă a pieţei este mâna lui Dumnezeu

Am revăzut un film, Einstein și Eddington, menit să-i dea Cezarului ce-i al Cezarului. Omul de știință britanic Arthur Eddington aduce consacrarea teoriei relativității a lui Albert Einstein, ceea ce revoluționează știința și face din fizicianul german un super star.

Text de Ionuț Bălan

Da, numai că Eddington, la rându-i, îi dă lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu. El notează că între știință și religie nu există o prăpastie, așa cum arată materialismul științic ateu. Dimpotrivă, el scrie, în 1930: “De ce cred în Dumnezeu: Știința și Religia, după cum le vede un savant.” (Why I Believe in God: Science and Religion, as a Scientist Sees It).

Dar și Papa vine să întoarcă favoarea lui Eddington și afimă că Big Bang-ul nu e incompatibil cu existența unui creator, ba susține chiar că aceste teorii “cer existența unui creator”.

Din câte înțelegem, Papa acceptă Big Bang-ul, evidențiază care-s beneficiile dezordinii – teoretizate deja de Nassim Nicholas Taleb – și întărește ideea că Dumnezeu face particulele să ajungă la echilibru.

El ar dori ca Biserica să nu fie o instituție politică, ci un mod de a învăța lucrurile. Și lasă să se înțeleagă că educația e extrem de importantă.

Biserica, în general, merge pe dogme, e retrogradă, dar Papa Francisc are curajul să accepte teoriile științifice și să le explice. Înaltul prelat face un pas interesant și arată spre importanța rațiunii.

Și chestiunea se poate explica și din alt unghi. Sfântul Părinte e conștient că religia trebuie să reprezinte un mod de a cultiva încrederea. Dogmele au fost ținute acolo unde nu existau explicații. Când acestea apar e necesar să se renunțe la tezele imuabile.

Sigur, Papa nu spune asta explicit, ci că sunt date științifice ce dovedesc existența lui Dumnezeu. Dogmele generează neîncredere, și el le elimină cu ajutorul științei, pentru a dobândi credibilitate. Fiindcă religia, în lipsa cunoașterii, a devenit politică, fiind și dogmatică.

Putem merge mai departe cu discuția spre Vechiul Testament, cartea de căpătâi a creștinismului. Acesta e o colecție de texte fără autori cunoscuți, prin comparație cu Noul Testament, ce reprezintă o alegere clară de scrieri a unei instituții ce a acaparat din punct de vedere politic credința.

Textele din cea de a doua parte a Bibliei au fost selectate în urma unui proces de hazard moral, pe când cele din Vechiul Testament au fost reproduse integral – reiterăm – fără a menționa numele autorilor, precum evangheliile din Noul Testament.

Această situație, care a survenit la momentul apariției Bisericii ca instituție, denotă faptul că aceasta a început imediat să-și exercite prerogativele. Și având în vedere că, în evoluția ființei umane, credința ocupă un loc important și în afara ei omul își găsește foarte greu o cale de a evolua, încercarea de acaparare a unui element atât de important de către o instituție constituie o cale de a direcționa evoluția societății într-un mod netransparent, dogmatic, urmărind anumite interese.

O minimă cultură teologică ar trebui să reamintească oricui că, fără religiile abrahamice și în primul rând fără creștinism, gândirea științifică pozitivă nu ar fi fost posibilă. Fără postularea lui Dumnezeu în transcendență, separat de lumea empirică, aceasta din urmă ar fi în continuare populată mental de zei, demoni, spiriduși și alte forțe misterioase, iar cunoașterea ei probabil că n-ar trece de atomismul lui Democrit. Creștinismul a eliberat lumea materială de povara eresurilor imanentiste și a deschis-o înspre gândirea pozitiv-științifică, bazată pe principiul cauzalității și pe experiment. Antiteza darwinism-creaționism este falsă. Nu se preocupă de ea decât cei deopotrivă de ignoranți în epistemologie și teologie.

Nu în ultimul rând drepturile universale ale omului, toleranța față de celălalt, nondiscriminarea pe criterii sociale, rasiale, etnice și de gen, își au originea tot în creștinism, căci spune Sfântul Pavel în Epistola către Galateni: “Fraților, înainte de venirea credinței, noi eram păziți sub Lege, fiind închiși pentru credința care avea să se descopere. Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credință. Iar dacă a venit credința, nu mai suntem sub călăuză. Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Iisus. Căci câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus. Iar dacă voi sunteți ai lui Hristos, sunteți deci urmașii lui Avraam, moștenitori după făgăduință”.

Scriitorului englez D.H. Lawrence subliniază că: “Dumnezeu nu face lucruri. El este lucruri.” Dacă înțelegi sistemul și te faci util lui, poți să nu dispari. Important este să observi cum încearcă el să se structureze și să sesizezi modificările, fiindcă sistemul – după cum sugerează fizicienii, precum Eddington – e în expansiune și tinde spre un anumit echilibru.

Doar dacă realizezi cum funcționează sistemul – natura – și convergi în direcția în care merge el, poți supraviețui.

Deci dacă am ști care sunt regulile ce trebuie respectate, și n-am mai “juca” împotriva lor, am putea trăi precum Set, Enos, Cainan. Maleleil, Iared, Enoh, Matusalem, Laneh sau Noe evocați în Vechiul Testament. Astfel de lucruri fac legătura între Biserică și Știință. Și arată cât de greșită e optica comuniștilor, ce și-au propus să “supună” forțele naturii.

Evangheliile și Tradiția arată că cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru om este libertatea și liberul arbitru, că virtutea impusă cu forța nu are nici o valoare și că “vrednic este lucrătorul de plata sa”. E interesant de văzut, dacă tot aducem în discuție suportul științific, cum a evoluat numărul credincioșilor în ultima jumătate de veac, pentru că dacă acesta s-a micșorat și s-a mărit cel al liber cugetătorilor, e posibil ca sistemul să fie mai puțin capitalist, cu tranzacții derulate natural, prin intermediul mâinii invizibile a pieței, postulate de Adam Smith.

Se pare că instituționalizarea, inclusiv a credinței, nu a dat rezultatele scontate, respectiv nu reușește să țină pasul cu evoluția restului instituțiilor societății. Asta nu face ca anumite declarații ale reprezentanțiilor instituțiilor să fie incorecte, ci pur și simplu că acestea, indiferent că sunt ale statului sau religioase să se conftrunte cu aceeași problemă, sunt decrepite.