Ionuț Bălan: Indicele Picturilor de Consum

Reading Time: 3 minute

Van Gogh n-a vândut mai nimic în timpul vieţii, în timp ce Hitler s-a putut întreţine din pictură. Dar punctul comun este că ambii pictori sunt morţi. Iar economiştii avertizează că puterea de cumpărare a banilor a scăzut semnificativ în ultimele două decenii. Dar pasionaţii de artă le replică spunând că, dimpotrivă, Picasso și lucrările sale s-au apreciat, nu dolarul s-a depreciat.

De Ionuț Bălan

Ambele categorii au dreptate în felul lor. Însă trebuie să remarcăm că, în timp ce masa bănească a monedei Statelor Unite a crescut de câteva ori în 20 de ani, pictorul iberic n-a mai pictat nimic de la moartea sa, survenită în 1973. La „masa artistică” a lui Picasso nu s-au adăugat între timp decât câteva lucrări anterior necunoscute, descoperite după decesul artistului. Ceea ce dă un sens nou expresiei bine cunoscute „un artist bun este un artist mort”. Opera unui artist dispărut este definitivă. Nimic nu se mai poate adăuga la ea. În consecință, nimic nu mai poate afecta raritatea bunurilor deținute de colecționari. Nu degeaba investiția în artă clasică este comparată cu cea în aur. Și afirmația e valabilă atât din punct de vedere cultural, cât și financiar.

Iar exemplele că raritatea dă valoare produsului vin nu doar din pictură. Scriitorul suedez Stieg Larsson s-a stins la numai 50 de ani, lăsând în urmă celebra trilogie Millennium (Bărbaţi care urăsc femeile, Fata care s-a jucat cu focul, Castelul din nori s-a sfărâmat), operă arhiecranizată în Suedia și la Hollywood, care s-a bucurat de atât de mult succes încât editura Norstedts, cea care a publicat cele trei cărţi, a decis să facă inflație cu opera autorului și a angajat un scriitor ca să continue seria lui Larsson.

Sigur, uneori se ajunge la aberații. Pe piața whisky-ului de colecție, de pildă, e din ce în ce mai valoros scotch-ul vechi, chiar dacă de calitate mai slabă – topul celor 10 distilerii cele mai solicitate de investitorii include 7 care nu mai sunt operaționale. Acest comportament e absurd, fiindcă, dacă achiziționezi ceva doar pentru că are o vârstă apreciabilă, asta se leagă cu faptul că banii sunt mulți, însă se poate spune și că au încăput pe mâna unora care nu știu ce să facă cu ei. Doar raritatea nu dă valoare unui obiect. E ca și cum ai plăti mult pe un Trabantși ai zice că ai pus mâna pe o mașină de colecție, ceea ce vădește că există o problemă de evaluare.

Haideți mai bine să ne întoarcem tot la pictură, pentru că “Floarea soarelui” (1888) a lui Vincent van Gogh nu e nici Trabant, nici Wartburg, ci lucrarea care a ocupat mult timp primul loc în topul vânzărilor la casele de licitații. Dar oare ce s-ar fi întâmplat cu opera olandezului, dacă acesta nu s-ar fi sinucis la 37 de ani, pe 29 iulie 1890?

Acestea fiind spuse trebuie totuşi eliminat clișeul cultural prăfuit, chiar dar încă functional, că artiștii “autentici” e musai să trăiască în sărăcie și anonimat, să se hrănească exclusiv din focul pasiunii lor, să dea dovadă de ignoranță totală cu privire la economie și la mersul pieței și să nu le pese de bani, precum van Gogh. Un șablon extrem de condescendent, dacă nu chiar jignitor, pentru că îi prezintă pe artiști ca pe un soi de “buni sălbatici” rousseauiști prea primitivi pentru a fi capabili să trăiască în societate și tocmai de aceea cu “puritatea interioară” neștirbită de presupusul mercantilism social.

Împotriva acestui clișeu revoltător trebuie să se ridice în primul rând artiștii înșiși. Nu există nici o lege inexorabilă care să lege artistul autentic de sărăcie. Nu există nici o contradicție între valoarea artistică și priceperea de a te vinde la cel mai mare preț posibil pe care piața este dispusă să-l plătească pe tine. Faptul că, în epoca contemporană, marketingul a ajuns, din păcate, să țină loc în multe situații de substanță nu înseamnă că substanța autentică nu merită să aibă cel mai bun marketing, pentru a ajunge să fie cunoscută de public, ci dimpotrivă.

Ca dovadă „Lidless Eye”a lui Adrian Ghenie a fost o lucrare licitată recent la Sotheby’s pentru 55 milioane dolari Hong Kong – 6 milioane de euro – după ce anterior, în 2016, „Nickeldeon” obţinuse 7,1 milioane de lire sterline – 9 milioane de dolari – la Christie’s, iar “Autoportret ca Vincent van Gogh” urcase tot la Sotheby’s – New York la 2,59 de milioane de dolari.

Însă – atenţie! – băimăreanul, care locuieşte la Berlin, nu pictează mai mult de 10-15 tablouri pe an și scoate la vânzare încă și mai puține, bine sfătuit de agenții săi. Ceea ce înseamnă că are propria strategie de conservare a rarității deținerilor ce-i poartă semnătura din portofoliile colecționarilor. Pe scurt, el are o politică de creație și de marketing neinflaționistă.