Ioan-Aurel Pop, Academia Română: Veneția – O punte occidentală pentru spațiul românesc

Legăturile Veneției cu spațiul românesc pot fi ilustrate de-a lungul unui mileniu de încărcată istorie. Pentru a sintetiza aceste legături, întrepătrunse într-o multitudine de forme, situații și personaje, am stat de vorbă cu acad. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române.

Cât de vechi sunt „urmele” Veneției în spațiul românesc?

Aș putea spune că urmele acestea sunt vechi precum timpul, dar nu este chiar așa. Veneția, ca și Genova, a avut la Constantinopol „reprezentanțe” vechi, transformate în adevărate cartiere (Pera și Galata) cu locuitori (negustori și alții) din cele două republici marinare rivale din Peninsula Italică. Legăturile cu Marea Neagră și Gurile Dunării sunt vizibile în izvoare din secolul al XIII-lea, se adâncesc apoi în secolul următor, odată cu fondarea voievodatelor centralizate românești. Aș zice că apogeul acestor relații se atinge în secolul al XV-lea, mai ales sub Ștefan cel Mare al Moldovei, care a avut un fel de „cetățenie” venețiană, a fost căpitan pentru Răsărit al Republicii Lagunare, a fost sprijinit de Veneția cu subsidii destinate luptei antiotomane (în contrapartidă cu Napoli, care-l sprijinea direct pe Matia Corvin (ginere al regelui local), căsătorit o vreme cu Beatrice de Aragon). Principele Moldovei a primit chiar și medici venețieni la curtea de la Suceava, plus negustori cu mărfuri de lux pentru elita boierească a Moldovei. După ocuparea de către otomani a cetăților Chilia și Cetatea Albă – supranumite „plămânii Moldovei” (1484) –, după căderea, cu puțin înainte, a Caffei (oraș din Crimeea), Marea Neagră a început să fie „lac turcesc” și mai toate cele de demult s-au prăbușit. Marele istoric român Gheorghe I. Brătianu prezintă foarte bine aceste lucruri într-o lucrare clasică dedicată Mării Negre, cam în felul în care istoricul francez Fernand Braudel a scris despre Marea Mediterană în timpul lui Filip al II-lea. După secolul al XV-lea, relațiile cu Veneția și Genova au continuat și cele două voievodate/principate românești s-au bucurat de „lumina” venită din Peninsulă. Transilvania a avut, de asemenea, raporturi speciale, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, primind de la Veneția și din alte locuri ale Italiei meșteri arhitecți și constructori, muzicieni, cronicari și istorici, militari, negustori etc, care au întreținut gustul pentru frumosul occidental, pentru fast, pentru tehnicile de luptă.

Din punct de vedere cultural, care este influența Veneției în spațiul românesc?

Veneția a ilustrat, într-adevăr, cultura Occidentului, dar și aprecierea valorilor Răsăritului. De altminteri, orașul este denumit „cel mai levantin oraș al Occidentului„. Pentru amploarea relațiilor dintre Veneția și Țările Române, sunt reprezentative cărțile și articolele scrise de unii foști bursieri „Nicolae Iorga” ai statului român, precum Cristian Luca și Florina Ciure. Aceștia au căutat în arhivele venețiene de la Santa Maria dei Frari și au găsit grăunțe de aur. În tezele lor de doctorat, publicate sub formă de volume, se văd aceste legături speciale, se văd raporturile culturale generale și speciale. Serenissima a avut mereu în atenție spațiul carpato-danubian, a trimis oficial soli, emisari, artiști, medici, dar a și patronat o anumită atmosferă de solidaritate și de toleranță. Influențe ale stilului venețian, ale vieții culturale intense și foarte dezvoltate din Veneția se văd ușor în principate. Lucrări ale umaniștilor români sunt publicate în tiparnițele și editurile venețiene, între care cea mai vestită era cea a lui Aldo Manuzio. De la Veneția au ajuns la noi cărți de căpătâi, între care și incunabule.

Pentru activitatea tipăriturilor, a cărților, ce a însemnat Veneția pentru români?

Al patrulea centru tipografic slavon din lume a fost la Târgoviște, începând cu 1508. Tipograful Macarie, cel care a scos Liturghierul, s-a pregătit în arta tipăritului la Veneția. Lucrări apărute în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea la Veneția, precum „Biblia” finanțată de Șerban Cantacuzino sau „Cronograful” lui Dorotei al Monemvasiei au circulat mult în spațiul românesc. Biblioteca Sfântului Sinod, alături de alte biblioteci de patrimoniu din România, ajută la cercetarea și cunoașterea vieții culturale din întreg arealul balcanic, dar și a legăturilor strânse cu viața culturală din în Occident. Activitatea tipografică din Țările Române a înflorit la sfârșitul secolului al XVII-lea, luând o amploare deosebită în secolul următor. Domnii Țării Românești și ai Moldovei împreună cu boierii și ierarhii care activau în aceste teritorii au susținut apariția a numeroase lucrări nu doar în țara lor, ci și la Veneția sau în alte orașe europene, pentru a-i sprijini pe unii cărturari cu care erau în strânsă prietenie și cu care aveau idealuri comune. Arhimandritul Policarp Chițulescu subliniază: „Veneția era un fel de spațiu liber în care ortodocșii puteau tipări cărți de cult, în special, pentru mănăstirile și bisericile din teritoriile controlate de otomani, dar tot Țările Române au fost cel mai bun leagăn de imprimare, în limba greacă, în special, a lucrărilor de apărare a Ortodoxiei din toată lumea (…)”. Unele dintre lucrări au fost expuse în vitrine: «Cronograful» lui Dorotei al Monemvasiei, apărut la Veneția în 1686, Biblia finanțată de Șerban Cantacuzino tipărită la Veneția în 1687, două cărți necunoscute bibliografiei de specialitate apărute cu sprijinul domnitorului martir Constantin Brâncoveanu: «Arhieraticon» apărut la Veneția în 1714 și «Orologhion» apărut tot la Veneția în 1714″.

De ce a ales Nicolae Iorga Veneția pentru a  fonda Casa Română (Institutul Istorico-Artistic din Veneția)?

Nicolae Iorga era convins că de la Veneția și din țara lui Dante în general putea veni „lumina” pentru tinerii studioși români. Placa pusă pe Palazzo Correr din Veneția este o mărturie în acest sens. Italia era patria Antichității romane, a artei Renașterii, a documentelor legate de istoria Țărilor Române, iar Veneția, peste toate acestea, era o minune a lumii, un oraș pe apă, care stăpânise pentru câteva secole Mediterana răsăriteană și Marea Neagră, care populase Europa cu frumuseți nebănuite și irepetabile. Iorga a dispus să se cumpere Palatul Correr din Campo Santa Fosca, apartament cu apartament, între anii 1928 și 1930, în plină criză, când prețurile erau mici și se putea gând o strategie bună pentru cultura română. După 1930 până la Al Doilea Război Mondial și din 1992 încoace zeci de bursieri români – cu precădere istorici, filologi clasici și moderni, istorici de artă, arhitecți, artiști plastici, muzicieni chiar – au frecventat asiduu străzile orașului lagunar, palatele, bibliotecile, arhivele, colecțiile de artă, sălile de expoziții, atelierele artiștilor, bienalele de artă plastică și de arhitectură. Astfel, ei s-au întors acasă instruiți și numai buni de știință, de cercetare și de creație proprie. Italia este și astăzi, după atâtea schimbări, țara în care România are două instituții majore de cultură, Accademia di Romania din Roma (inițiată de Vasile Pârvan) și Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția. Vasile Pârvan și Nicolae Iorga, ambii membri ai Academiei Române și mari savanți și oameni de cultură, au gândit în perspectivă istorică, la nivelul duratei lungi, punând sincronizarea noastră cu Europa Occidentală în prim-plan. Azi, cultura gândită de acești titani pare să apună, dar Casa Română (numită și Casa Iorga) de la Veneția rămâne mărturie a unui mare efort și a unei impecabile gândiri de strategie culturală.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 384 (16 iunie – 16 iulie 2024). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.

Ediția Specială Biz La Biennale este powered by 𝐔𝐧𝐢𝐂𝐫𝐞𝐝𝐢𝐭 𝐁𝐚𝐧𝐤, care susține de peste 10 ani artiștii români care expun la Veneția, continuând să contribuie la susținerea industriilor creative și culturii românești.
Creativity Partner: Glo
Partener: AQUA Carpatica