Întoarcerea Moromeților

Întoarcerea Moromeților

Ce se întâmplă când povestea din film se desprinde de cea din carte? Regizorul Stere Gulea a ales să prezinte în “Moromeții 2” povestea pe care își dorea el să o spună despre epoca tulbure a colectivizării, fără a se îndepărta însă de Marin Preda sau de adevărul istoric. Succesul filmului confirmă nevoia de sinceritate în relația cu trecutul nostru.

După mai bine de 30 de ani, revenirea familiei Moromete pe marile ecrane a depășit orice record de vizionări stabilit de o producție românească în ultimele decenii. Peste 50.000 de spectatori au mers la cinema să vadă filmul doar în primul weekend de la lansare, generând încasări de peste 1.000.000 de lei. Dorul de Ilie Moromete nu s-a risipit, însă, după premieră. Numărul de spectatori crește precum nucul din ograda personajelor, odată tăiat salcâmul, atât la proiecțiile obișnuite din cinematografe, cât și la proiecțiile din spațiile alternative, iar regizorul Stere Gulea, cel care a regizat întreaga poveste a Moromeților, se declară surprins și profund recunoscător pentru acest val de apreciere și iubire pe care i le dăruiește publicul. Noi l-am întâlnit cu puțin timp înainte de premieră, când ne-a povestit despre îndoielile celor 30 de ani care au trecut până s-a hotărât să facă partea a doua, despre provocările cinematografiei românești, de ieri și de azi, dar și despre lecțiile lui Ilie Moromete, actuale chiar și după trei decenii.

Ce v-a determinat să reluați proiectul Moromeții, după 30 de ani, pentru a oferi publicului și partea a doua a filmului pe care l-a îndrăgit atât de mult?

Primul film “Moromeții” se termină cu o întrebare: “Niculae, unde mergem noi, domnule?”. Am simțit că trebuie să existe și un răspuns la această întrebare, iar răspunsul era legat de ce se întâmplă cu Ilie Moromete, cu familia sa și cu Niculae, care devenea, într-un fel, personajul principal. Nu eram, însă, convins de devenirea acestui personaj așa cum este ea prezentată în roman. Asta a fost ceea ce a putut Marin Preda să spună în epoca în care a trăit, că Niculae s-a făcut membru de partid. Atât a îndrăznit. Pesemne, făcea tot felul de calcule, sonda să vadă cât i se permitea din punct de vedere politic. De aceea n-am mai avut la bază o carte, așa am ales eu. Am folosit doar partea de început din “Moromeții, Volumul II”. În rest, m-am bazat pe fragmente din “Viața ca o pradă”, pe cărți de interviuri și articole ale lui Marin Preda, chiar și pe jurnalul acestuia. Am folosit tot ce am crezut că îmi poate servi, pentru a spune povestea pe care care îmi doream să o spun. O poveste tată-fiu: Ilie Moromete versus Niculae, care decide să devină scriitor. Debutează în lumea literară. Așadar, când am scăpat de reținerile acestea, referitoare la felul în care evoluează lucrurile în al doilea volum, am fost însuflețit de dorința de a discuta despre problema colectivizării în România, o problemă atât de spinoasă în comunism. Felul în care a fost făcută această colectivizare, cu brutalitate, a lăsat răni deschise. Au aplicat atitudinea stalinistă, că trebuie făcută colectivizarea cu orice chip, în condițiile în care 70% din populația României era formată din țărani. E un procent foarte mare. Să îți faci adversari dintr-o categorie atât de numeroasă… Dar, luându-le pământul, vitele și utilajele, îi neantizai. Le lăsai doar brațele de muncă. Nu mai aveau altceva.

Ați simțit nevoia să spuneți povestea acestei clase sociale.

Da. Și am simțit că pot să spun această poveste, cel mai bine, prin intermediul unui personaj care se bucura de foarte multă simpatie.

Prin intermediul lui Ilie Moromete, interpretat de această dată de Horațiu Mălăele. Povestiți-ne, vă rog, despre noua distribuție.

Horațiu Mălăele este varianta din 2018 a lui Ilie Moromete. Un alt Ilie Moromete, cu totul diferit de cel interpretat de Victor Rebengiuc, dar care reușește, la rândul său, să transmită foarte mult. Toată distribuția este diferită de cea din partea întâi. Au trecut totuși 30 de ani. În ceea ce îl privește pe Niculae, am ales un actor foarte tânăr, pe Iosif Paștina. Avea 18 ani când a jucat rolul. De fapt, nici nu îi împlinise, i-a împlinit în timpul filmărilor. L-am ales prin casting. Am făcut câteva probe, cum spunem noi, dar decizia am luat-o după ce am stat puțin de vobă, față în față.

Vă place să lucrați cu tinerii?

Da. Îmi place să lucrez cu actorii, în general. Am o simpatie față de ei, fiindcă ei fac ceva ce eu nu aș putea. Faptul că ei se expun față de public este extraordinar de greu. Eu nu aș putea. M-aș cenzura, nu îmi place.

Cum a fost munca de documentare din spatele filmului? A fost mai ușor sau mai dificil decât în 1987, când ați regizat prima parte?

Documentarea pentru “Moromeții 2” a fost extrem de consistentă. Ca să revizuiești o imagine care s-a făcut prin romane, filme și chiar prin studii istorice, trebuie să te duci la sursele epocii. Pentru mine, acestea au fost: jurnalele de epocă ale unor oameni, atât de dreapta, cât și de stânga, un jurnal, zic eu imparțial, al reprezentantului militar al Statelor Unite în Comisia Aliată, care era aici și observa ce se întâmplă, fără parti-pris-uri, dar fiind în miezul evenimentelor, plus jurnalele cinematografice de epocă. Au apărut foarte multe mărturii pe internet. Acesta a devenit o sursă importantă, fiindcă îți oferă acces la spusele unor oameni care nu au apucat să scrie o carte sau poate nu au vrut, dar au trăit momente istorice. Este, pe de-o parte, mai ușor acum, pentru că ai mai multe surse de informare. Pe de altă parte, e mai greu, pentru că trebuie să le cerni. Când am făcut primul film, în 1987, noi, românii, trăiam într-un fel de obscuritate a informației. Nu știam ce se întâmplă. Nu aveam de unde să ne informăm. Așadar, nu documentarea a fost marea provocare, de această dată, ci bugetul. Un buget foarte mic pentru un film de epocă. Din cauza aceasta, a trebuit să îl filmăm în 30 de zile, în timp ce pentru ”Moromeții 1“ am filmat trei luni. Aceasta a fost partea cea mai grea! Filmam două-trei secvențe pe zi, fără să apucăm să repetăm cum trebuie, să creăm relația pe care ne-o doream. Apoi, mai este și perioada aceasta, atât de lungă, între cele două proiecte. S-au schimbat multe. Am trecut chiar și dintr-un sistem politic în altul. Sunt foarte multe lucruri care s-au adunat de-a lungul acestei perioade de care a trebuit să ținem cont.

Mai este Ilie Moromete un personaj actual?

El este actual prin faptul că, fiind un om inteligent, demonstrează că inteligența nu este distribuită diferit, după cum locuiești la sat sau la oraș. În ce măsură mai este interesant un astfel de personaj pentru generațiile tinere, raportat la contextul lor social, rămâne de văzut. Eu am însă crezul că, pentru o mai bună cunoaștere a istoriei noastre, care a fost falsificată, este nevoie ca oamenii care vor să știe să aibă acces la adevăr, la autentic.

Ce lecție de viață credeți că ar putea învăța de la Ilie Moromete tinerii care vor vedea filmul?

Ar putea învăța că, în fața unor evenimente grave, este foarte bine să îți menții judecata proprie. Să vezi pericolele care există în anumite acțiuni ale unor instituții, decidenți politici și așa mai departe. Ilie Moromete, cel interpretat de Horațiu Mălăele, este un tip care încearcă să înțeleagă ce se întâmplă cu românii de la țară, într-un moment dramatic. Era un moment în care lumea ieșise dintr-un război atroce și era clar că lucrurile nu puteau să mai continue ca până atunci, indiferent dacă te aflai în România, Anglia, Franța sau Germania. Era clar că lucrurile se schimbau. Încotro o luau – asta îl interesa pe Moromete. A reușit cumva să anticipeze ceea ce se va întâmpla și să mizeze pe trimiterea lui Niculae la școală. Până atunci, ezitase dacă să mai scoată bani din buzunar pentru ca fiul său să își termine studiile. Din momentul în care a înțeles că pământul nu va mai avea valoare și importanță, pentru că va fi al tuturor și al nimănui, a decis să mizeze pe trimiterea la școală a băiatului. Aceasta este lecția pe care Moromete o predă, să contezi pe judecata-ți proprie și să-ți aperi această judecată.

Lecția pe care Ilie Moromete ne-o predă este că, în fața unor evenimente grave, este foarte bine să îți menții judecata proprie. Să contezi pe ea și să ți-o aperi. Dacă nu am mai gândi cu propria minte, ne-am sinucide ca societate. Am fi ca o turmă.

Credeți că mai putem să gândim cu propria minte, să ne facem o părere personală, astăzi, fără a ne lăsa influențați de cei din jur?

Altfel ne-am sinucide ca societate. Am fi ca o turmă.

Mai multe dintre filmele dumneavoastră se apropie de stilul documentarelor, cum este și filmul despre evenimentele din Piața Universității, din 1991.

Fac un film realist. “Piața Universității – România” a fost un film circumstanțial, despre o manifestație destul de lungă, prima pentru generațiile noastre. Când am primit oferta de la Lucian Pintilie, am zis că într-adevăr ar trebui să fie făcut un film. Țineam foarte mult să nu rămânem în comunism. Asta pentru că trăisem în comunism și am gustat viața aceea. În ciuda altor păreri, eu am o părere foarte proastă despre un sistem precum acela.

Credeți că este o datorie morală a artiștilor să se implice în viața cetății, să transpună în artă ce se întâmplă în jur și să aibă o anumită poziție?

Eu am simțit că am această datorie, după ce am trăit 47 de ani în comunism. Am considerat că am obligația aceasta, să nu mai accept revenirea la un astfel de sistem. Nu cred că ar trebui să devii militant, ca artist, în sensul partinic sau ideologic. Cu asta nu sunt de acord și nu cred că face bine în film, de exemplu. Eu sunt preocupat de omenesc. Ce trăiesc, ca om, în timpul unor evenimente. Nu mă interesează evenimentele din pers­pectiva partidului aflat la putere sau în opoziție. Cred că greșești, ca artist, dacă devii partizan. Așa, ca om, ca ins care trăiește în societate, dacă simți nevoia să te exprimi, să iei o anumită atitudine, atunci fă-o. Eu asta simt!