Geneza documentarului „Cazul inginerului Ursu”

Geneza documentarului „Cazul inginerului Ursu”

De peste 30 de ani Andrei Ursu luptă pentru a face cunoscut adevărul despre moartea tatălui său. Gheorghe Ursu a fost ucis în arestul Securității după ce a denunțat decizia lui Ceaușescu de a opri consolidarea clădirilor afectate de cutremurul din ’77.

Regizat de Liviu Tofan și Șerban Georgescu, „Cazul inginerului Ursu” este un documentar zguduitor despre căutarea dreptății, o luptă întinsă pe mai bine de 3 decade și al cărui deznodământ încă nu s-a terminat de scris.

Filmul a fost lansat în cinematografe săptămâna trecută, dar a avut câteva proiecții speciale în vara anului trecut, înainte de pronunțarea sentinței definitive a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În interviul publicat de Biz, Liviu Tofan, jurnalist și cercetător al evenimentelor din timpul Războiului Rece, pe care le-a trăit ca redactor la Radio Europa Liberă, vorbește despre geneza documentarului „Cazul inginerului Ursu”.

Cum anume a pornit ideea acestui documentar, care sunt originile sale, de când ați început să lucrați la el și cât a durat toată etapa de producție?

Cazul foarte special al lui Andrei Ursu, cu lupta lui neabătută în justiție pentru dreptate în numele tatălui său, a determinat Cazul inginerului Ursu. Împreună cu regizorul Șerban Georgescu și echipa de la casa de producție Kolectiv am început acest proiect în anul 2020. Cunoșteam cazul din anii precedenți, când Andrei a făcut greva foamei în două rânduri pentru a surmonta piedicile care i se puneau și ne-a demonstrat că este în stare să facă de unul singur ceea ce societatea post-decembristă nu reușise: procesul comunismului în mod simbolic, axat pe cazul lui Gheorghe Ursu. Faptul că în 2019 s-a produs prima achitare a torționarilor tatălui său nu l-a descumpănit pe Andrei. Am avut cu el lungi convorbiri care m-au ajutat să înțeleg momentele importante ale cazului și au avut ca rezultat un scenariu. La Kolectiv m-am consultat cu Șerban Georgescu și Oana Muntean, și am decis să ne încercăm norocul la CNC. Modesta finanțare câștigată în vara lui 2021 cu titlul de lucru „În numele tatălui” ne-a făcut să ne apucăm serios de treabă. Am vizionat mult material de arhivă, am studiat documente, am vorbit cu numeroase persoane implicate și am făcut interviuri. Filmul l-am finalizat, în împrejurări speciale, în iunie 2024, dar povestea continuă.

În ce măsură am putea spune că a contribuit activitatea dvs. jurnalistică în realizarea sa?

Nu sunt nici regizor de film, nici scriitor, dar am făcut filme documentare și am scris cărți, toate ca jurnalist. Ce presupune asta? Pentru mine, a fi jurnalist înseamnă să vrei să afli/cunoști, după care să dai mai departe, să împărtășești ceea ce ai aflat, dacă această cunoaștere a avut o semnificație pentru tine. Când eram redactor la Radio Europa Liberă, am avut de-a face și cu revolta muncitorilor de la Brașov (1987), și cu cazul lui Gheorghe Ursu. Șansa a făcut ca, zeci de ani mai târziu, să pot face filme despre asta ca într-o investigație peste ani.

Care ați spune că sunt punctele cele mai sensibile pe care documentarul le adresează?

Precaritatea sistemului de justiție este punctul sensibil, și, prin extensie, calitatea democrației pe care ne străduim să o edificăm în această țară. Deocamdată, acest sistem și această democrație poartă o bulină roșie cu sensul de Pericol Public, exact ca bulinele roșii de pe clădirile în pericol de prăbușire la un nou cutremur. Nu știm când se va produce un nou „cutremur”, este deci nevoie urgentă și permanentă de consolidare.

Care vi s-a părut cea mai mare provocare?

Provocarea s-a produs în mai 2024, când completul de judecată de la Înalta Curte de Casație și Justiție a anunțat că se va pronunța la următoarea înfățișare, pe 4 iulie. Nu ne așteptam, după ani și ani de tergiversări, la un final atât de grabnic. Atunci, Andrei Ursu ne-a spus că ar vrea să arate filmul înaintea pronunțării, în ideea că mesajul său, cu sprijinul opiniei publice, ar putea contribui la o decizie favorabilă. Ne-am văzut, deci, în situația de a trebui să dăm filmului o formă finală în doar șase săptămâni. Și fără a cunoaște sentința, fără a avea finalul procedurii. Situație în care ne aflăm și azi.

Documentarul este regizat alături de Șerban Georgescu. Ce ne puteți spune despre procesul de lucru în această formulă? Au existat diferențe de opinie legate de forma de expunere a poveștii sau despre orice alt aspect?

Mie îmi place să lucrez în echipă, cu atât mai mult când ai coechipieri poate chiar mai pricepuți decât tine. Filmul a avut cu siguranță de câștigat din această colaborare. Părerile diferite sunt inevitabile, dar benefice dacă știi să le gestionezi, sporesc calitatea. Important a fost faptul că Șerban și eu am perceput la fel sensul sacrificiului dublu al celor doi ingineri Ursu.

În vara anului trecut au fost organizate o serie de proiecții speciale, chiar în apropierea termenului de anunțare a sentinței definitive. Cum au reacționat spectatorii?

Am avut marea satisfacție a unui feedback extrem de bun, fie de la spectatori, la participanții la Q&A, fie de la cronicile din presă, și am perceput acest feedback bun ca un fel de mobilizare. Paradoxal, poate, sentința Înaltei Curți de achitare a celor doi foști ofițeri de Securitate vinovați de moartea disidentului Gheorghe Ursu am resimțit-o ca o confirmare a importanței și valorii documentarului nostru.

A existat vreo întrebare sau vreun comentariu anume, din partea spectatorilor, în cadrul sesiunilor de Q&A, care să vă fi urmărit și apoi? Dacă da, care? Și ce răspuns a primit?

Da, Andrei Ursu a fost întrebat de mai multe ori cum de a rezistat, de unde a avut puterea să ducă lupta sa în justiție timp de 34 de ani, iar această întrebare ne-a confirmat că mesajul filmului a fost receptat corect: Andrei și-a sacrificat viața personală în ideea că la dreptate nu se poate face rabat. Apoi, a mai fost întrebarea: ce va urma, ce se mai poate face acum? Adică, ne dăm bătuți? Nu, întotdeauna se mai poate face ceva, acesta era sensul acelei întrebări.

La finalul lunii iulie a anului trecut Înalta Curte de Casație și Justiție a anunțat sentința definitive în cazul inginerului Ursu, în urma căreia inculpații au fost achitați definitiv. În acest context, care credeți că rămâne principala miză a documentarului?

Miza principală este valoarea unor modele rare cum au fost și sunt Gheorghe și Andrei Ursu, modele de rectitudine și de curaj cum nu întâlnești pe toate drumurile, de refuz al compromisului indiferent de consecințe. Într-o societate atât de debusolată cum pare societatea noastră de azi, ce poate fi mai important decât asemenea repere?