Frumusețea ca formă de eroism

Frumusețea ca formă de eroism

Anei Blandiana îi este străin turnul de fildeș. Între un festival de poezie pe care îl prezidează și activități legate de Memorialul Sighet, este invitată în străinătate la turnee literare, prilejuite de traducerile operei sale. Crede că Frumusețea poate salva lumea, salvând sufletele noastre de dictatura materialității și de amenințarea robotizării.

Care mai este rolul Poetului în Cetate?
Cred că, din punctul de vedere al celor care conduc societatea globală, ideea despre locul poetului nu s-au schimbat prea mult de la Platon încoace. El sugera ca poeții să fie încununați cu lauri și alungați din cetate. Din punctul de vedere al membrilor societății însă, impresia mea este că în ultimele decenii, în occident cel puțin, lumea a obosit de prea multă materialitate și simte nevoia de ceva care să ne dovedească nouă înșine că suntem mai mult decât niște roboți care muncesc tot mai mult ca să câștige tot mai mult, ca să poată consuma tot mai mult. Cel puțin numărul crescând al festivalurilor de poezie, în mai toate țările europene, la care participă sute de oameni veniți uneori de la mari depărtări ca să asculte poezie, asta dovedește.

Motanul Arpagic 2017. Cum ar arăta astăzi personajul pentru care, înainte de 1990, ați fost încă o dată cenzurată?
Ar fi tot președinte al partidului de guvernământ (chiar dacă nu ar mai fi mic), dar pentru conformitate ar avea și mustață de motan.

Spuneați într-un interviu că nu puteți scrie literatură pe compu­ter. Este tehnologia inhibitoare pentru artist sau este prea multă tehnologie în jur?
Există două motive pentru care nu scriu literatură, și cu atât mai puțin poezie, direct pe computer: primul este că îmi face enormă plăcere să lucrez pe manuscrisul cu ștersături care nu dispar, ci le văd și pot să mă întorc la ele. Pe de altă parte, Buffon spunea în secolul XVIII că “Omul e stilul”. Omul e scrisul în și mai mare măsură, scrisul de mână este ceva personal, care mă exprimă numai pe mine, în timp ce litera mecanică sau electronică uniformizează, depersonalizează. Trebuie să vă mărturisesc nu numai că nu scriu la computer literatură, dar amân cât pot trecerea manuscriselor pe taste. Ele sunt ale mele doar până nu sunt înghițite de o mașină. După ce le introduc în computer, după ce sunt tipărite, ele sunt ale tuturor, nici nu-mi vine să cred că eu
le-am scris.

Beneficiem de posibilități “nenumărate” de publicare azi, inclusiv autopublicare. Cum se resimte acest aspect la nivelul societății?
Aceste facilități coroborate cu slăbirea evidentă a spiritului critic – inclusiv în sensul dispariției criticilor profesioniști, adevărate instituții al căror simplu cuvânt putea să consacre – au dizolvat criteriile și au creat un adevărat haos valoric.

După ce ați trecut prin decenii de dictatură comunistă, cum priviți acum spectrul dictaturii corectitudinii politice?
Ca pe o formă de cenzură care obligă la autocenzură. În comunism îmi era mult mai frică de autocenzură decât de cenzură, pentru că în timp ce cu cenzura luptam, iar lupta era o dovadă că sunt vie, autocenzura era atoatedizolvantă. Oricum, prin lipsa experienței totalitare, occidentalii sunt victime mai facile ale corectitudinii politice, în timp ce esticii, care știu ce înseamnă cenzura și au experiență în lupta cu ea, reușesc să se apere mai bine.

Aveți și întâlniri cu românii din diaspora. Care mai este interesul lor pentru cultura din România?
Era o vreme, în anii ‘50, dar chiar și ‘60 în care exilul (era exil, nu diaspora) reprezenta în multe privințe o elită culturală. Nu mai e cazul. Pe de o parte, există oamenii care se duc să lucreze în străinătate, să strângă bani și să-i trimită copiilor lăsați acasă și care nu au cum să mai aibă timp și disponibilitate pentru cultură, iar pe de altă parte există tinerii români care sunt la studii, tot mai numeroși, dar care încă nu aparțin comunităților românești. Există însă excepții: de exemplu fizicienii, chimiștii, specialiștii în IT care lucrează în Silicon Valley din SUA și care sunt o masă compactă de români, plecați în general în 1990 (după mineriadă), pe care i-am întâlnit acum doi ani împreună cu soțul meu (ne-au invitat insistent aflând că avem un program de conferințe în America) și care erau la curent și pasionați de tot ce se întâmpla acasă, inclusiv în cultură.

Dintre autorii români și operele apărute după 1990, ce v-a impresionat cel mai mult?
Cel mai mult mă impresionează faptul că – deși este evident că a scrie și a publica poezie nu mai poate crea o carieră în societatea de consum – numărul poeților tineri nu scade în România. Este din punct de vedere pragmatic o formă de masochism, iar din punctul de vedere al nerenunțării la frumusețe, o formă de eroism.

Opera dumneavoastră este tradusă în numeroase limbi. Ce “relație” este între un autor și traducătorii săi?
Pe unii i-am cunoscut după ani de zile de la apariția cărții. Traducătorul din Coreea de Sud, cu care fusesem în corespondență și știam că este profesor la Universitatea din Seul, crezusem că este bărbat, pentru ca în cele din urmă să apară într-o vizită în România o foarte grațioasă doamnă – numele nu-mi dăduse nici un indiciu asupra sexului. Pe alții nu am ajuns să-i cunosc niciodată (traducătorul cărții în chineză din care am primit un exemplar prin poștă sau cel al versiunii vietnameze, publicată de scriitorii vietnamezi din exil). Cu alții am relații colegiale, iar alții mi-au devenit buni prieteni. În orice caz, întotdeauna ei m-au ales pe mine, nu eu i-am ales pe ei, și apropierea s-a produs după apariția traducerilor.

Este cultura română destul de bogată pentru a se pune la index, din nou, scriitori, oameni de cultură?
Nimeni, în numele niciunei idei, nu cred că are dreptul să pună la index scriitori sau artiști, iar faptul că acest lucru s-ar putea întâmpla în lumea de azi, pradă mai degrabă excesului de libertate decât lipsei ei, ar fi nu numai o aberație, ci și o dovadă că Răul și ura sunt de neînfrânt.

Cum credeți că Frumusețea poate salva lumea?
Salvând sufletele noastre (S.O.S. – Save Our Souls) de dictatura materialității absolute și de amenințarea robotizării.