Fără rezerve despre rezerva de aur

Fără rezerve despre rezerva de aur

Din 1880, când a luat ființă, Banca Națională a strâns continuu aur, fie cumpărând producția minelor noastre, fie cumpărând, de multe ori scump, aur adus din străinătate. Rezerva în continuă creștere conferea tărie leului și făcea ca țara însăși să se bucure de încrederea piețelor internaționale, spune Adrian Vasilescu, consilier strategie al BNR. 

Cât aur este în rezerva BNR?

În rezerva BNR sunt, astăzi 103,7 tone de aur. Cu această rezervă, România ocupă un loc bun în clasamentul lumii. „World Official Gold Holdings” a refăcut recent topul celor 100 de țări care au rezerve de aur în băncile centrale. În vârf fiind Statele Unite, cu o rezervă de 8.133,5 tone de aur, în timp ce locul 100 este ocupat de Yemen, cu 1,6 tone de aur. Topul este împărțit în 11 calupuri, de câte 10 țări. Pe primele 10 locuri, după Statele Unite vin Germania, Fondul Monetar Internațional, Italia, Franța, China, Rusia, Elveția, Japonia, Olanda. Marea Britanie e în calupul al doilea, pe locul 17. Suedia – în calupul al treilea, pe locul 28. În calupul al patrulea, sunt România pe locul 35, Polonia pe locul 36, dar înaintea țării noastre, pe locul 34, e Banca Reglementelor Internaționale. Rapoartele Băncii Naționale, ce sunt trimise anual Parlamentului, fiind totodată aduse și la cunoștința publicului, conțin toate datele semnificative despre rezerva de aur. Semnalând și diferențele – cantitative și valorice – inerente de la un an la altul. Deschid, la întâmplare, unul dintre aceste rapoarte. Cel din 2005. În acel an, rezerva cântărea 104,8 tone. Un comunicat al BNR, cel din 1 august 2016, face publică o altă cantitate – 103,7 tone.

Unde a dispărut o tonă de aur?

Banca Națională, în baza unor sentințe judecătorești, și nicidecum prin decizii proprii, cedase această cantitate unor persoane care au putut să probeze, în fața judecătorilor, că regimul comunist le-a confiscat abuziv aur. Desigur, pe fondul unei înnoiri în legislație. De atunci, din 2016, rezerva de aur a BNR e stabilizată sub aspect cantitativ. Valoric, fluctuațiile ei o duc în sus ori în jos, după cum se mișcă pe piețele internaționale prețul aurului. 103,7 tone! Cu mult mai puțin decât avea la sfârșitul războiului, în decembrie 1944: un stoc de aur de 237,6 tone. Autoritățile germane ale vremii socoteau, încă din 1943, că țara noastră avea atunci moneda cea mai bine acoperită din Europa. Era acoperită cu aur, cu petrol, cu avioanele performante făcute la Brașov, cu locomotivele performante fabricate de Malaxa și cu cereale. Valori ce aveau o extraordinar de mare căutare. Imediat după război însă, în condițiile unui armistițiu înrobitor, am pierdut repede o mare parte din rezerva de aur. Scăderea a fost dramatică: de la 237,6 tone în 1944 la numai 51,2 tone în 1959. Nu mai aveam nici aur și nici produse pentru a acoperi îndestulător moneda. Și, treptat, leul și-a pierdut puterea. Din 1960, România a fost nevoită să cumpere aur, pentru a-și reface măcar parțial rezerva. Ceaușescu, care avea o slăbiciune pentru metalul galben, a apăsat pe accelerator. În ’85, rezerva era mai mult decât dublată, ajungând la 118,7 tone. A venit însă, apoi, timpul unor eforturi disperate pentru plata în avans a datoriei externe. Până și mitul aurului a fost ignorat. Disperarea l-a făcut pe Ceaușescu să atace stocul de aur. Au început vânzări masive. De la 118,7 tone în 1985, stocul de aur a scăzut la 72,9 tone în 1986 și la 42,4 tone în 1987. Rezerva de aur atinsese nivelul cel mai de jos.

La sfârșitul războiului aveam 237,6 tone de aur, dar cum stătea România în 1989?

După ce a plătit cea mai mare parte a datoriei externe, într-o țară practic izolată politic și financiar, cu o economie închisă, Ceaușescu și-a jucat ultima carte: a început refacerea rezervelor internaționale. A adunat în cămară 1,8 miliarde de dolari și a recumpărat aur. De la 42,4 tone în ’87, stocul de aur a crescut la 45 de tone în ’88 și la 67,6 tone în ’89. În decembrie ’89, a pus punct. A lăsat în urmă o rezervă în refacere, dar mult prea departe de un nivel optim. După ’89, Banca Națională nu a vândut nici un gram de aur și, de atunci, hotărâtă să-și asigure un stoc optim, a cumpărat continuu aur.

De ce avea și de ce are BNR nevoie de aur?

Lumea banilor făcuse din aur principalul stâlp de rezistență. Cu deosebire în timpul „valului lung”, de fapt al ciclului secular deschis de Congresul de la Viena din 1815 și încheiat la declanșarea Primului Război Mondial, convertibilitatea în aur a monedelor s-a numărat între semnele distinctive ale acestei etape istorice. Aurul a continuat să joace un rol important și după primele emisiuni de bancnote. Banca Națională a României, înființată la 1880, a fost autorizată prin lege să emită bilete de bancă cu acoperire în aur de peste 30 până la 40 la sută. Biletele de bancă erau convertibile în aur. Dar și după trecerea la emisiunile de bancnote, sub egida de Băncii Naționale, România a continuat să bată monede din aur. În anii 1890-1929 au fost puse în circulație și un număr mare de monede din argint. Au fost bătute piese cu valoarea de 50 bani, de 1 leu, de 2 lei și de 5 lei. Treptat, baterea monedelor din metale prețioase s-a restrâns, căpătând caracter ocazional. A 40-a aniversare a domniei regelui Carol I a prilejuit baterea, la Bruxelles, a unor monede jubiliare din aur. Opțiunea, încă din 1867, din Legea pentru sistemul bănesc al leului, a fost limpede: bimetalism. Bani scumpi, de aur, care să circule concomitent cu bani ieftini, de argint. Într-o încercare de a rezolva, temporar și cu riscuri uriașe, o dilemă ce abia începuse a se contura, dar care nici astăzi n-a încetat. Dilema obsedantă: „monedă tare” sau „monedă slabă”, împovărată mereu de interese, de războaie economice, de conjuncturi. Țările ce trăiesc din importuri au nevoie de monedă tare. Cele care trăiesc din exporturi se dau în vânt după o monedă slabă. De multe ori, însă, conjuncturile economice impun fie combinații între cele două stări monetare, fie soluții alternative. Asta în cazul țărilor care comandă muzica și nu ca regulă generală. Pentru că și cei mari, de multe ori, nu-și pot face jocurile cum vor, un rol mare îl are piața.

Dreptul de a bate monedă era un semn de independență

Numărul monedelor de aur bătute în România erau puține. Aurul era scump iar țara era săracă. Dar însuși faptul că ne-am asumat dreptul de a bate monedă de aur era considerat un imens succes. Pentru că, de fapt, în 1867, redobândeam dreptul de a bate monedă era un semn de independență, chiar dacă independența de drept aveam s-o câștigăm abia în 1877. În 1867, desprinderea de Poartă și întoarcerea privirii către Europa a entuziasmat opinia publică românească.

Banca Națională a României stoca aur. La ce-i folosea?

Iată o întrebare a cărei actualitate nu s-a stins nici astăzi. Sigur că nu strălucirea fascinantă a metalului galben o atrăgea. Banca avea nevoie de aur. Un timp pentru a bate monede. Pe urmă, după ce a încetat baterea monedelor cu valori mari, pentru a-și acoperi cu aur emisiunile de bancnote. Din 1880, de când a luat ființă, Banca Națională a strâns continuu aur, fie cumpărând producția minelor noastre, fie cumpărând, de multe ori scump, aur adus din străinătate. Rezerva în neîncetată creștere conferea tărie leului și făcea ca țara însăși să se bucure de încrederea piețelor internaționale. Apoi, a venit Primul Război Mondial și România a pierdut o parte din tezaur. O serie de valori (aurul Băncii Naționale, bijuteriile reginei Maria, bunurile Casei de Depuneri și Consemnațiuni, averi ale unor muzee, biserici, mănăstiri, arhive) ambalate în grabă, sub presiunea evenimentelor, au fost transportate în Rusia, spre adăpostire.

Ce s-a întâmplat cu tezaurul de la Moscova?

Timp de 86 de ani s-au purtat aprinse discuții legate de toate aceste valori. Inestimabile, cele mai multe, fiindcă nimeni nu le-a stabilit vreun preț. Nici bijuteriilor, care dincolo de cantitatea în aur au valoare prin lucrătură, nici tablourilor. Așa că nu mă voi referi la aceste aspecte, în legătură cu care nici nu dețin date și nici nu cunosc aspecte semnificative. Comisia româno-rusă, ce lucrează de câțiva ani, o va face desigur cu competență și în deplină cunoaștere a detaliilor. O temă mi se pare însă importantă: tezaurul Băncii Naționale, care, spre deosebire de toate celelalte piese, reprezintă valori ușor măsurabile – lingourile de aur, monedele au greutate și preț. După război, în 1920, Banca Națională revenită din refugiu și-a pus în ordine evidențele. Stocul de aur monetar era consemnat într-un tablou semnificativ: aur la Moscova – 93 tone; aur în alte țări – 51,8 tone; aur în România – 0,6 tone. Aurul trimis la Moscova, aproape o sută de tone, a continuat încă mulți ani după 1917 să fie contabilizat, cu speranța că va fi returnat. În 1929 însă, cele 93 de tone au fost scoase din activul BNR. Istoricii au început să vorbească despre tezaurul pierdut. Banca Națională păstrează însă credința că tezaurul trimis la Moscova în 1917 nu-i pierdut. A rămas o creanță și, poate, va fi cândva onorată. O creanță bazată pe probe incontestabile: acte, protocoale, tratate. Toate în original. Adunate într-un dosar voluminos, cu siguranță unic. Un fapt notabil: toți guvernatorii Băncii Naționale a României, de după 1917, și-au transmis unul altuia, la primirea – predarea mandatului, dosarul tezaurului. Cu legământul solemn să facă tot ce este posibil pentru recuperarea lui.

Al cui este aurul din rezerva BNR?

Cum în aceste zile, în dezbateri publice, au apărut informații confuze privind dreptul de proprietate asupra acestui stoc, unele puse în circulație chiar de juriști, o întrebare a devenit actuală: „Ce statut juridic are aurul din rezerva internațională a BNR?”. Răspunsul, cel corect, este în legi. Cea dintâi lumină o face Codul Civil. Articolul 555 definește proprietatea privată prin trei condiții fundamentale: posesie, folosință, dispoziție. Și o constrângere: „în limitele stabilite de lege”. Să vedem, așadar, ce consfințește Legea 312/2004 cu privire la cele trei condiții fundamentale. Banca Națională a cumpărat un timp aur, din producția internă și de la populație, apoi a sistat cumpărarea de aur. Pe urmă a dus aurul în străinătate, fără să întrebe pe nimeni? În primii ani de după 1989, din nevoia refacerii prestigiului și credibilității internaționale a țării, pe care le conferă o rezervă semnificativă de metal prețios, BNR a cumpărat un timp cantități importante de aur. S-a oprit când stocul de aur a atins volumul optim. Apoi, între anii 1999 și 2002, a transferat la Banca Angliei, în contul deschis acolo de dinainte de 1989, o cantitate de 61 de tone de aur. Dreptul BNR de a păstra aur în străinătate este consfințit în Legea 312/2004. Din considerente de totală transparență, decizia strategică a Consiliului de Administrație al BNR, de a transfera la Banca Angliei 61 de tone de aur, a fost comunicată, prin scrisori oficiale, Președintelui României, Parlamentului, Guvernului. Și autorităților statului ce erau în măsură să contribuie la siguranța transportului. Dacă aș pune punct aici, cum Banca Națională are asupra stocului de aur din rezerva internațională drept de posesie, de folosință și de dispoziție, concluzia ar putea fi că are și titlul de proprietate. Dar Codul Civil invocă și o condiție suplimentară: „în limitele legii”. Iar Legea 312/2004 înscrie, între atribuțiile BNR, „administrarea rezervelor internaționale”. Un paradox: îndeplinirea condițiilor pentru titlul de proprietate și doar un drept general de administrare? Nu! Mai repede, avem de-a face cu un regim juridic absolut unic. Și atunci, cui îi revine titlul de proprietate și în ce condiții? Desigur, poporului român! Banca Națională fiind persoana juridică în drept să administreze aurul în numele poporului român, ca un bun gospodar.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 332 (mai 2019). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.