Dreptate și adevăr

Reading Time: 4 minute

În proiectele de transformare organizațională la care lucrăm, unul dintre primele obstacole pe care trebuie să le surmontăm împreună cu echipa de conducere e calitatea relațiilor și, mai ales, a colaborării dintre ei. Deși echipele de conducere au, poate, cel mai mare interes investit, dintre toate echipele care funcționează într-o organizație, pentru a obține un rezultat comun bun, ele sunt adeseori fie problematice, fie de-a dreptul disfuncționale. În cazul cooperării în grupuri disfuncționalitățile se datorează adeseori unor interese divergente. Membrii grupului nu împărtășesc cu adevărat scopul comun declarat, au agende proprii, care cel mai adesea nu sunt la vedere, au rivalități și poziționări personale care poluează alinierea la scopul comun. Lucrurile astea se întâmplă și în cazul echipelor din conducerea de la vârf a organizațiilor, dar în cazul lor alinierea intereselor e mult mai puternică. Bunul mers al companiei depinde în bună măsură de capacitatea lor de a trage la aceeași căruță, binele lor personal, cariera lor, depind de felul cum merge compania, nu de felul în care își fac ei treaba lor personală, acționarii firmei vor rezultate de la firmă, nu vedete într-o barcă care ia apă și nu răsplătesc performanțe individuale. Atunci, de unde disfuncționalitățile?

Răspunsul la întrebarea asta trebuie dat cu un pas mai în spate. Suntem o țară bântuită de o boală: hiper-competitivitatea. O mai vezi și prin alte culturi, dar la noi e la rang de patologie. Principala ei manifestare e că oamenii își găsesc stima de sine prin comparație cu alții. Ești bun dacă ești mai bun decât alții, ești prost dacă ești mai prost decât alții. În limite rezonabile are și efecte benefice. Mama mea le numea „ambiție”, mai ales atunci când îmi reproșa că îmi lipsește. De fapt nu îmi lipsea, pentru că era inoculată din fașă, dar, ca toți hiper-competitivii, îmi rezolvam inadecvările prin evitare, refuzam întrecerile în care mă simțeam inferior, îmi găseam motive de non-combat, chiar și cu mine însumi și îmi explicam pasiv eșecurile. Și făceam toate astea nu pentru că nu aveam „ambiție”, ci pentru că aveam prea multă și, mai ales, pusă unde nu trebuie. Sunt sigur că mulți dintre voi ați trecut pe aici, mulți ați auzit întrebarea, când veneați cu nota de la teză: „Dar Georgel cât a luat?”. Pentru binele vostru, sper că v-a trecut.

Ce are asta cu conflictele din echipe, vă puteți întreba. Are. Pentru că, dacă te evaluezi mereu prin comparație, atunci ajungi repede la o viziune dihotomică, maniheistă a lumii, ea se împarte repede în buni și răi, în șmecheri și fraieri. Și atunci, de multe ori, nici nu mai lupți să fii șmecher, lupți doar să nu fii fraier. Îți legi stima de sine de ceea ce spui sau faci, tu nu mai exiști, ești ideile tale sau reușitele tale sau eșecurile tale. Iar dacă ideile tale nu înving atunci nu ele sunt proaste, ci tu ești prost, tu ești cel învins, umilit, pus jos. Și trebuie să te lupți ca să nu ajungi acolo.

Ca să funcționeze, echipele au nevoie de conflict. De acolo le vine valoarea. Dacă veniți 6 oameni într-o echipă și aveți toți, din prima sau cu foarte puțină dezbatere, aceeași părere despre ceva, ar trebui să vă speriați sau măcar să fiți nemulțumiți. Pentru că tocmai v-ați pierdut cu toții timpul pentru nimic și, mai ales, pentru că e foarte posibil ca ideea cu care toți sunteți de acord să fie catastrofal de proastă. Fenomenul se numește „gândire de grup” și e nociv. Uneori e produsul unui grup unit și sudat în care dezacordul e văzut ca anti-social. Alteori e doar produsul jocului la eschivă despre care vorbeam mai sus. Evit conflictele pentru că nu are sens să mă bag, oricum nu-i pot convinge sau nu vreau să par arțăgos și rău coleg.

Evităm conflictul pentru că el pare că face rău, și unele fac. Dar altele aduc progres și inovare. Care e diferența? Conflictele pozitive, eu-conflicte cum le zic eu, sunt despre adevăr, despre mai bine, despre idei. Conflictele distructive, dis-conflictele, sunt despre ego, despre persoane, despre a avea dreptate. Problema e că mai toate conflictele interpersonale sunt mascate în conflicte de idei. Ideile sunt doar teritoriul de luptă, lupta ego-urilor e subiectul adevărat.

Într-un conflict despre adevăr intri cu ideea că punctul tău de vedere nu e cel mai bun. Poate că e cel mai bun de la masă, dar asta e irelevant, nu e cel mai bun posibil, ai ceva de învățat de la ceilalți, ideile lor au ceva bun în ele. Discuția despre care idee e mai tare nu are sens. Rezultatul nu e convingerea, ci construcția, urmărim să ieșim mereu cu alte idei decât cu cele cu care am intrat, fără să ne abandonăm principiile sau gândirea ci îmbogățindu-ne cu ceva ce putem integra din principiile, ideile și gândirea celorlalți.

Într-un conflict despre dreptate intri decis să-ți aperi punctul de vedere, să-l argumentezi, să-l susții, să-l faci să prevaleze. Mentalul e că o singură poziție învinge și aceea trebuie să fie a ta. Pentru că tu învingi sau ești învins odată cu ea. Ideea e complet irelevantă. Cum vedeți asta? Ușor. Uitați-vă la felul cum își susțin oamenii ideile: aduc argument după argument. Iar argumentele sunt din ce în ce mai proaste. De ce? Pentru că ele nu contează, de fapt. Cel mai adesea sunt fabricate post-hoc tocmai pentru a susține ideea, nu sunt mecanismul prin care ea a fost produsă. Pentru că victoria e scopul discuției, dreptatea, nicidecum adevărul, construcția.

Am avut odată o coaliție politică numită „Dreptate și Adevăr”. E un nume paradoxal, potrivit pentru o alianță politică. Pentru că dreptatea și adevărul sunt concepte opuse, antagonice. În lupta pentru dreptate, adevărul e prima victimă. Rațiunea e a doua, empatia a treia, poate nu neapărat în ordinea asta. Lupta pentru avea dreptate e un război, lupta pentru adevăr e o construcție. Construcțiile lasă în urmă catedrale. Războaiele lasă în urmă câmpuri de ruine și învingători care au învins, dar nu au câștigat nimic. Dacă mai vreți dovezi, uitați-vă la ce se întâmplă în România în zilele astea.