Doina Lemny: Întoarcerea lui Brâncuși

Doina Lemny: Întoarcerea lui Brâncuși

Este unul dintre cei mai importanți experți internaționali în arta lui Constantin Brâncuși și curatoare a expoziției  „Brâncuși: surse românești și perspective universale”, găzduită de Muzeul Național de Artă Timișoara. Am stat de vorbă cu dna. Doina Lemny despre anvergura internațională și provocările organizării acestei expoziții, despre modernitatea și posteritatea lui Brâncuși, precum și despre cele mai recente volume publicate despre viața și opera artistului din Hobița Gorjului.

Punct culminant al programului cultural ”Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii”, expoziția ”Constantin Brâncuși” este considerată și una dintre cele mai importante evenimente culturale din Europa Centrală și de Est în 2023. În ce constă de fapt anvergura (internațională) a acestei expoziții?

Doresc să precizez de la început că aceste clasificări care se fac în presă sunt aleatorii, ele făcând parte dintr-o campanie de publicitate care uneori pot dăuna expoziției, chiar receptării de către public care se așteapta, în acest caz, să vadă o expoziție « retrospectiva » Brâncuși. Ori eu precizez întotdeauna că nu este o retrospectivă, ci o expoziție în jurul unui concept care este enunțat încă din titlu : « surse românești și perspective universale ». Reunirea tuturor operelor lui Brâncuși este astăzi imposibilă și, după mine, nici n-ar fi de dorit, dacă ne gândim numai la seriile pe care le-a lucrat Brâncuși în paralel timp de zeci de ani.

Publicul ar fi pierdut și ar crede că vede aceeași operă « multiplicată », precum au gândit și vameșii americani în 1926, când au văzut Pasărea în vazduh pe care nici n-au considerat-o o operă de artă, ci o simplă bară de metal. Dorința mea este să putem invita publicul la a privi o operă îndelung pentru a încerca să surprindă sensul ei și, în cazul lui Brâncuși, frumusețea formei ieșită din comuniunea artistului cu materia. Ideea mea este aceea de a arăta câteva aspecte ce evocă legătura artistului cu ţara sa natală, cu arta şi literatura românească, lăsând publicului libertatea de a sesiza aceste relaţii subtile după propriile intuiţii şi simţăminte. De aici, necesitatea de a prezenta capitole importante din creaţia sa punând accent pe prima perioadă care poartă însemnele formării sale în România, şi pe dialogul pe care l-a întreţinut în permanenţă cu compatrioţii săi prin participarea la diverse manifestări artistice.

Va fi desigur o expoziție de anvergură internațională pentru că nu se limitează numai la a prezenta aliniate câteva opere de Brâncuși, ci de a-l introduce în context românesc.

În 1970, când țara noastră a cunoscut o deschidere politică internațională, a avut loc la București o mare expoziție Brâncuși la care au participat cele mai mari muzee din lume deținătoare de opere importante Brâncuși. Era un gest extraordinar din partea muzeelor europene și americane față de România care, în acea perioadă se distingea dintre țările socialiste. Dar și această expoziție trebuie privită în contextul de atunci: erau expuse numai sculpturi; desenele și fotografiile erau inexistente, această latură a creației artistului român nefiind luată în seamă. De data aceasta, expunem opere care arată complexitatea preocupărilor artistului român.

Sunteți curatoare a acestei expoziții. Cât de complicat este să aduni la un loc opere ale lui Constantin Brâncuși expuse în marii muzee ale lumii?

Este deosebit de complicat, dacă nu uneori imposibil. Se organizează expoziții de acest gen dar în muzee mari, renumite, care îndeplinesc condițiile de expunere ideale și verificate în timp. Se obțin mult mai ușor împrumuturi între aceste muzee pentru că există o egalitate, adică dețin ele însele colecții importante pe care le păstrează în condiții foarte bune și pe care le expun respectând normele internaționale : climatizare, securitate, luminozitate adecvată etc. Ori în cazul nostru, a trebuit mai întâi să prezentăm și să situăm orașul Timișoara pe harta Europei, apoi Muzeul de Artă care este instalat într-un palat baroc, deloc adecvat expunerii acestor opere. Trebuia de asemenea să convingem printr-un concept bine definit și să argumentăm cererea respectivă. Nu pot să-mi atribui numai mie aceste demersuri, ci echipei deosebit de active cu care lucrez, condusă de Ovidiu Șandor ca președinte al Fundației Art Encounters, fundație cu o activitate intensă și cu deschidere extraordinară și care s-a făcut cunoscută în spațiul european și apoi, Institutului francez din Timișoara care s-a implicat  prin directoarea sa, Tilla Rudell, pasionată de artă și de România, în reunirea acestor opere.

Ați lansat, în ultimul an, două noi volume dedicate marelui nostru sculptor: ”Brancusi, la chose vraie” și ”Brancusi et ses muses” (Éditions Gourcuff Gradenigo, 2022/2023). Ce aduc aceste volume de Doina Lemny pentru publicul interesat de viața și arta lui Brâncuși?

Succesiunea acestor volume a fost vertiginoasă și pentru mine pentru că a fost o muncă neostenită și o dorință arzătoare să public mai întâi o lucrare monografică cu informații actualizate urmare a recentelor mele cercetări. Șansa mea a fost să întâlnesc un editor pasionat de sculptură și de Brâncuși care mi-a permis să și ilustrez volumul cu 200 de imagini, unele dintre ele inedite. O structură definită mai demult și îmbogățită cu informații care n-au ieșit niciodată la iveală. Precizez că nu este o biografie – acesta este un proiect la care visez mai demult și pe care sper să-l realizez în câțiva ani. Este foarte curios că marii artiști, chiar în Franța, nu beneficiază de biografii serioase. Iată Matisse, care este echivalentul lui Brâncusi în acest spațiu, n-a cunoscut până acum nicio biografie scrisă de un francez. Abia la începutul anilor 2000 scriitoarea engleză Hilary Spurling a publicat două importante volume ce constituie biografia lui Matisse. Nu știu dacă eu voi reuși acest pariu, dar am această dorință care îmi va permite și va permite publicului să descopere aspecte inedite din viața lui Brâncuși și nu numai, să înțeleagă cum s-a construit acest mare artist provenit din Hobița Gorjului.

Cât despre cea de-a doua carte : aveam în sertar, cum se zice, un volum deja conceput și scris în parte despre raportul lui Brâncuși cu femeile, unele dintre ele, muze ale sale. M-au intrigat întotdeauna afirmațiile rapide conform cărora Brâncusi ar fi fost un afemeiat, un bărbat însetat de aventuri amoroase, care nu se dădea deoparte de la a aborda o femeie. Acestea provin dintr-o necunoaștere și neînțelegere a omului și artistului care, înconjurat și adorat de femei, artiste ele însele, galeriste, colecționare, le respecta și le trata cu cea mai mare delicatețe. Și când spun acest lucru mă bazez pe o densă corespondență pe care a avut-o cu multe dintre acestea. Mi-a fost greu să fac o alegere, dar selecția s-a făcut aproape de la sine : muzele, cele care i-au pozat pentru câteva opere, precum baroneasa Renée-Irana Frachon pentru Muza adormita sau Margit Pogány pentru Dra Pogany ; muzele, cele care nu i-au pozat, dar pe care le-a observat și care l-au inspirat, precum Nancy Cunard, Eileen Lane, Léonie Ricou, Mina Loy; prietenele care l-au însoțit și pe care artistul le-a încurajat în parcursul lor precum surorile Lizica si Irina Codreanu, surorile din familia Eugene Meyer, din familia Dudley, Marina Şaliapina, fiica basului rus Feodor Şaliapin, artista chiliană Juana Muller și, nu în ultimul rând, femeile pe care le-a iubit : dansatoarea elvețiancă Marthe Lebherz și pianista engleză Vera Moore.

Prezentând pe capitole aceste femei, am încercat să subliniez eleganța artistului în raportul său cu femeile, delicatețea și rafinamentul său față de ele, atitudine care se transcrie foarte clar în operele sale. M-aș bucura ca într-o zi această carte să fie tradusă în română. Am constatat că publicul românesc este mai degrabă anglofon, s-a pierdut instrucția influențată de cultura franceză. Dar suntem și noi în ritm cu lumea! 

Exagerând puțin, aș îndrăzni să afirm că Brâncuși este, totodată, și opera dumneavoastră de o viață. Cum s-a înfiripat această pasiune (dacă se poate vorbi așa) despre viața și opera sa?

Este foarte adevărat, Brâncusi este opera mea de o viață. Dar refuz cuvântul detestabil folosit în româneste de « brâncușiolog ». Nu există pe nicăieri asemenea denumiri ca « picassolog » sau « matissolog ». Eu sunt atașată de Brâncuși pe care l-am văzut dintotdeauna într-un context mai larg. M-a interesat și am studiat arta sfârșitului de secol XIX și începutul secolului al XXlea și am organizat expoziții destinate altor artiști, precum Antoine Pevsner, Henri Gaudier-Brzeska, am colaborat la expoziții despre Duchamp, Matisse, Modigliani, Anselm Kiefer, cât și la expoziții tematice. Pentru toate aceste subiecte m-am învestit cu pasiune pentru a înțelege demersul fiecărui artist. Eu nu pot să lucrez fără pasiune. Fostul meu director de la Musée National d’Art Moderne, pentru a nu-l numi, mi-a precizat la un moment dat că un curator nu trebuie să se pasioneze pentru subiect, trebuie să fie cât mai neutru. Curioasă viziune pe care am contrazis-o și de care n-am ținut cont niciodată!

Cât despre Brâncuși, pasiunea m-a cuprins treptat pe vreme ce avansam în a privi opera, uneori însoțită de Sidney Geist, după mine cel care l-a înțeles cel mai bine pe Brâncuși și încă de demult, din anii 1960. Apoi, revăzând anumite documente și anumite scrieri de-ale sale, am simțit că sunt mai aproape de el, până la afecțiune, păstrând spiritul critic pentru anumite momente din viața lui. În afara operei, care a atins culmile cele mai înalte ale sculpturii, mă pasionează și acest personaj în care a existat și o parte de geniu prin intuiția și bunul simț înnăscut, prin încăpățânarea cu care a știut să-și apere demersul. Sunt sigură că mai găsesc câteva aspecte nedezvăluite din personalitatea lui fascinantă, dar drumul e lung și anevoios, după cum spunea și Brâncuși în una din notele sale de atelier.

Din punct de vedere al mesajului artistic, unde îl simțiți pe Brâncuși mai bine înțeles și cunoscut: în Franța, SUA sau în România?

Artistul român este mai bine înțeles cu siguranță în Franța și în Statele Unite. Nu întâmplător, cele doua cataloage raisonné valabile și până astăzi sunt realizate de Sidney Geist și, mai recent, de Friderich Teja Bach. Analizele întreprinse de critici și istorici de artă străini sunt dintre cele mai juste pentru că ei și-au impus o distanță față de artist, de care te atașezi repede. Încă din timpul vieții sale, Brâncuși a cunoscut analize coerente, dar a împiedicat publicarea lor. Singurul căruia i-a permis să scrie despre el în timpul vieții a fost prietenul său Vasile Georgescu Paleolog, om de mare cultură, ale cărui considerații despre opera artistului sunt și rămân valabile în ciuda limbajului stufos și uneori greu de urmărit. Apoi, Barbu Brezianu, care a realizat primul catalog al operelor păstrate în colecțiile românești: o muncă migaloasă și utilă nouă.

Ceea ce împiedică pe analiștii români de a înțelege opera artistului este un subiectivism exagerat și dorința de a-l atașa creației populare. Ori Brâncuși nu a prelucrat creația folclorică în arta lui; dacă ar fi făcut-o ar fi ramas înscris în limitele spațiului românesc.

Sunt dese afirmațiile conform cărora Coloana fără sfârșit reproduce stâlpii de la casele din Oltenia sau stâlpii de la monumentele funerare. Coloana fără sfârșit este rezultatul unei îndelungi munci în atelier asupra soclurilor care devin opere de sine stătătoare; Coloana fără sfârșit este o operă conceptuală în care artistul a dorit să exprime mișcarea ascensională neîntreruptă. Sau Măiastra, prima etapă din lunga serie a Păsărilor în văzduh. Măiastra nu aparține numai poveștilor de pe teritoriul României. Să nu uităm că ea apare în poveștile lui Petre Ispirescu, ale Fraților Grimm și în poveștile din alte spatii europene din sud-est și chiar din nord. Dar pentru a constata acest lucru, trebuie o muncă pasionată și cu multă acribie în diferite domenii ale literaturii populare, ale reprezentării sale în creația artistică (țesături, ceramică etc), extinsă pe un spațiu mai larg.

Am constatat de asemenea o mare lejeritate la jurnaliștii români și chiar la cei care se consideră critici de artă, afirmații despre viața intimă a artistului: iubirea lui cu Maria Tanase. O legendă provenită dintr-o fotografie păstrata la Academia română de la București care-l reprezintă pe Brâncuși alături de cântăreața româncă în 1939 la New York și de la poveștile năstrusnice ale unui avocat scriitor, Petre Pandrea, prea des reeditat în România.

După cercetările mele, Petre Pandrea nici nu l-ar fi cunoscut pe Brâncuși, nicio corespondență, nicio altă mărturie despre el ca vizitator al atelierului. Dar el își permite să descrie în amănunt momentele de dragoste „înflăcărată” dintre cele două celebrități românești.

Sau, în același sens, este evocată iubirea lui Brâncuși cu Peggy Guggenheim sau cu prințesa Marie Bonaparte – „modelul” Printesei X. Toate aceste afirmații n-au niciun suport documentar: Peggy Guggenheim, bogata colecționară, a încercat pe toate căile să obțină prețuri bune pentru cele doua opere pe care le-a achiziționat și care există astăzi la Fundația ei de la Veneția, iar cât despre Marie Bonaparte: investigând toate scrierile ei, arhivele, citind biografiile ei, poți să-ți dai seama că Brâncuși n-a întâlnit-o niciodată: erau două lumi diferite. Am avut ocazia să discut cu specialiști în opera și viața prințesei care mi-au confirmat că ea n-a avut niciun fel de legătură cu artistul român, poate nici n-a auzit de el și de opera sa Printesa X care la un moment dat a fost prezentată chiar sub titlul de Portretul Printesei Marie Bonaparte.

Cercetătorii români spun că ei n-au această șansa să vadă arhivele păstrate la Centrul Pompidou, dar acum, totul se poate: documentele digitalizate sunt la îndemâna oricui. Și mai mult, eu am publicat împreună cu colegul Cristian-Robert Velescu în 2004 la Humanitas corespondența artistului cu compatrioții (Brâncuși inedit): o mină de aur pe care cercetatorii români continuă s-o ignore.

La Paris se vorbește despre o mutare a Atelierului Brâncuşi în interiorul Muzeului de Artă Modernă – Centrul Pompidou. Este benefic acest lucru pentru Atelier pentru ”mesajul” său brâncușian în timp?

Această idee care-i aparține actualului președinte al Centrului Pompidou, curator excepțional și bun manager, Laurent Le Bon, vine dintr-o constatare realistă: deși accesul la atelierul situat în fața Centrului Pompidou este gratuită, el este foarte puțin vizitat. Cauzele sunt probabil tocmai această separare de colecțiile muzeului, din care atelierul face parte, orarul redus de vizitare (14h-18h) și o publicitate insuficientă. Președintele „macină” această idee în cadrul lucrărilor întregului Centru, care vor începe în 2025, ceea ce va conduce la închiderea Muzeului pentru câțiva ani (aproximativ trei ani sunt prevăzuți). Ceea ce este salutar este faptul că se vrea păstrarea integralității atelierului ca o entitate în mijlocul colecției care va fi, sperăm, mai bine pusă în valoare. De altminteri, prima reconstituire a atelierului, după moartea artistului a fost realizată într-o sală din Muzeul Național de Arta, pe atunci situat la Palais de Tokyo, unde opera lui Brâncuși era prezentă.

Cum ar trebui ”tălmăcită” azi modernitatea lui Brâncuși, atât pentru tinerii artiști, cât și pentru oamenii nefamiliarizați cu arta sau opera sa?

Brâncuși petrecea mult timp în fața unui bloc de piatră sau a unei bârne de lemn înainte de a-i da o formă. Intra în dialog cu materialul și gândea că materialul îi sugera forma. Se lăsa condus de asemenea de structura materialului, „lucra cu moleculele si cu atomii, precum chinezii”, după cum bine declara prietenul său Marcel Duchamp în 1927, în singurul său comentariu despre artistul român. Această stare îi permitea să reflecteze asupra vieții, a ființei, a mișcării.

Operele sale invită la meditație, la interogații, poate aceleași pe care artistul și le-a pus. Cred că acesta este mesajul cel mai de preț al creației sale. Brâncuși a modificat modelul clasic al sculpturii cu delicatețe, fără rupturi și distrugeri, dând aproape lecții de metamorfoză a formei care poartă o idee și nu o figură identificabilă. Așa a procedat de exemplu cu portretul baronesei Renée-Irana Frachon, pe care a observat-o îndelung, ajungând la acel chip care se distanțează de chipul real, dar care traduce esența femininului. Cei care încearcă sa copieze câteva forme ale lui Brâncuși se înșeală amarnic pentru că nu au înțeles demersul său pentru a ajunge la aceste forme simple și nu abstracte, cum continuă să afirme unii interpreți. „Simplicitatea – cum afirma artistul în una din notele sale de atelier – este complexitatea rezolvată”. Cei care s-au inspirat cel mai bine din demersul lui Brâncuși au fost minimaliștii americani care nu au copiat formele care sunt numai ale sale, de necopiat!, ci au preluat ideea de serialitate și au aplicat-o la propriile forme, constituind la rândul lor un adevărat curent evident influențat de artistul român.

Ce ne lasă Brâncuși este o operă care ne invită la a o privi și a o simți, chiar dacă nu o poți explica întotdeauna – ceea ce nu este un scop în sine. Expoziția de la Timișoara este o astfel de invitație, de a privi operele sale. Dacă ne atrage atenția fie si numai o operă, sculptură, fotografie sau desen, este deja un câștig pentru privitorul dornic să se apropie de Brâncuși și poate deveni un subiect de meditație care l-ar însoți toată viața.

La întoarcerea sa din călătoria în India în ianuarie 1938, se oprește pentru câteva zile la Cairo și face o excursie la Piramide. Întrebat de prieteni de ce a stat așa de puțin în Egipt, Brâncuși spune că imaginea Piramidelor îl va urmări toată viața, va fi subiectul meditației sale. Așa sper și eu să se întâmple cu cei care vor vizita expoziția.

[Foto: Hervé Véronèse Centre Pompidou-8573]

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 377 (10 octombrie – 6 noiembrie 2023). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.

#BizTimișoara este un proiect powered by Vodafone, realizat cu susținerea Asociației Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii
Parteneri: PROFI, tbi bank, IKEA
Mobility Partner: Continental
Sustainability Partner: DM România
Cu sprijinul: Cramele Recaș, Maresi, Iulius Town Timișoara, imobiliare.ro, XCity Towers