Dodo Niță: Istoricul BD-urilor românești

Reading Time: 5 minute

Este „cronicarul” benzilor desenate românești, de la începuturi și până în vremurile digitale, și a demonstrat lumii întregi că Tintin a fost (și) în România. Am stat de vorbă cu Dodo Niță despre prezentul și mai ales viitorul BD-urilor, precum și despre cei mai importanți autori ai momentului.

Ce este specific unui „ochi critic” în lumea benzilor desenate?

Un critic de benzi desenate trebuie să fie în egală măsură pasionat de literatură și de artă. Definiția cea mai simplă a unei benzi desenate este de „poveste în imagini”, deci textul și desenul sunt indisolubil legate și nu pot fi analizate separat. Există totuși benzi desenate care au o poveste emoționantă, dar sunt desenate cu picioarele și invers, benzi superb desenate, dar fără poveste. Ele nu au avut niciodată succes. Și, la fel ca și la cinema, trebuie create personaje. Nu degeaba cele mai cunoscute personaje BD sunt Tintin, Asterix, Lucky Luke sau ștrumfii, care, știți bine, au ajuns și personaje de film etc. Deci, atunci când analizezi o bandă desenată cu un ochi critic, trebuie să ai în vedere toate aceste aspecte. Nu mă consider critic al BD, ci mai degrabă istoric și promotor, iar ceea ce scriu eu cred că se numește critică de întâmpinare și sustentație.

Cum a fost receptată în străinătate cartea dumneavoastră „Tintin en Roumanie”?

Hergé, creatorul belgian al nemuritorului personaj Tintin, este considerat atât de public cât și de critica de specialitate drept un geniu al benzii desenate. Studiul meu, „Tintin en Roumanie”, încearcă să demonstreze, cu argumente viabile, că Syldavie, țara imaginară creată de Hergé, a fost inspirată, parțial, de România. El a apărut prima oară în 1992, în revista belgiană „Les Amis de Hergé”. Ulterior, vreme de mai bine de 20 de ani, am continuat documentarea, inclusiv la Biblioteca Regală din Bruxelles, și am publicat acest studiu în volum, în limba franceză. O ediție bilingvă, suedezo-engleză, a apărut în 2014 la editura Pionier Press din Stockholm, în colaborare cu Asociația Tintinofililor din Suedia. Am prezentat acest studiu și sub formă de conferințe, la Paris, Bruxelles, Lisabona, Stockholm etc. – evident, și la București – și de fiecare dată el a fost primit cu interes și chiar entuziasm, aș zice. Ideea este că, deși s-au scris peste 600 de studii și cărți despre opera lui Hergé, deși alți exegeți au prezentat alte surse de inspirație pentru Syldavie, eu am fost primul care a enunțat și susținut argumentat teza românească. Asta poate pentru că trebuia să cunoști foarte bine atât albumele lui Hergé, cât și geografia și istoria României. În orice caz, astăzi teoria mea este în general acceptată, fiind citată în numeroase alte studii și volume și chiar și de către Wikipedia în limba franceză.

Volumul „Istoria benzii desenate românești” cuprinde perioada 1891-2010. Ce se poate spune despre acest domeniu după 2010?

Acum câțiva ani vorbeam cu un anticar bucureștean (care nu mă cunoștea) despre creșterea, uneori exagerată, a prețurilor revistelor și albumelor de benzi desenate românești din socialism și mai ales din perioada monarhiei. Și anticarul îmi spunea că este numai vina lui… Dodo Niță, autorul „Istoriei BD”, dar că ei, anticarii, nu se plâng, pentru că acel volum a creat un val de nostalgie și un nou interes și deci o cerere mai mare pentru aceste publicații, de unde și creșterea prețurilor. Ceea ce am remarcat eu, nu știu dacă în legătură sau nu cu apariția „Istoriei BD” este faptul că, după anul 2010, și editorii au fost mult mai interesați de cea de-a noua artă. Așa au apărut, de exemplu, acele reviste grozave „HAC” (Harap Alb Continuă), „TFB” (Tinerețe fără bătrânețe), „Terapie de basm”, „Abația” etc, exclusiv cu BD românești. Cel mai mult mă bucur de faptul că, în sfârșit, se creează un aparat critic al celei de-a noua arte, trei intelectuali bine cunoscuți publicând cărți despre benzi desenate: Ion Manolescu, Ioan Stanomir și Mircea Mihăieș. La finele anului trecut, pentru prima oară, o publicație universitară de înaltă ținută, „Meridian critic”, editată de Universitatea din Suceava, a consacrat un întreg dosar romanului grafic. Deci, viitorul sună bine. Sigur că da, astăzi apar din ce în ce mai multe comic books (albume BD americane) în traducere, dar sper ca lectura lor să deschidă apetitul noilor generații de cititori și pentru BD-ul românesc. Avem și noi un supererou autohton, Căpitanul RO, imaginat de Adrian Cioroianu și desenat de Puiu Manu. Bine, el este mai mult un antierou, care parodiază verii săi americani, cărora de multe ori le lipsește această latură umoristică.

Cum a început pasiunea dvs. pentru benzi desenate?

Evident, în copilărie. Am certitudinea că toți din generația mea au citit benzi desenate în copilărie, doar că unii dintre noi am continuat să citim până astăzi. Primele albume BD pe care le-am ținut în mână au fost unele din seriile Mac și Cocofifi, desenată de Livia Rusz, și Brunețel și Roșcovanul, desenată de N. Nobilescu. La școală am fost abonat la „Cutezătorii” și printre personajele mele preferate din paginile acestei reviste s-au numărat Dim Dunăreanu, Dan Buzdugan, Miu-al-Florilor și mai ales Minitehnicus, un roboțel omnipotent desenat de Radu Marian. Ulterior am descoperit revista „Pif Gadget”, la care părinții m-au abonat vreme de mai mulți ani și așa am căzut în „bedefilie”. Astăzi, din păcate, poate cu excepția Căpitanului RO deja menționat, autorii de BD de la noi nu au reușit să mai impună personaje atașante. Există însă câțiva autori extrem de talentați, dintre care aș cita numele lui Alex Talambă (care – din păcate – nu mai publică BD), dar și al unor tineri precum Valentin Ionescu și Daniel Horia, care, dacă vor persevera, cu siguranță vor avea un mare viitor.

Se poate vorbi de un anumit specific al benzilor desenate din România?

Dacă ar fi să te iei după ceea se publică azi în România, se pare că cele mai citite sunt benzile desenate americane. În ultimii ani au fost tipărite cel puțin trei serii cu super-eroi, în prezent fiind publicate aventurile lui Spider-Man. Editura Art publică de asemenea numeroase albume BD traduse, dar se pare că de zece ani tot testează piața, pentru că au început zeci de serii dar nu au finalizat niciuna. Nu se poate decela un specific al BD-urilor românești, majoritatea autorilor desenând ceea ce le place lor, negândindu-se neapărat la ceea ce ar putea plăcea cititorilor. Observând cu atenție (mica) piață de BD românească, oricine poate constata că cele mai multe albume BD sunt de fapt adaptări ale unor opere literare semnate de scriitori clasici. De asemenea, în ultimii ani, Festivalul BD de la Brașov a reușit să readucă în atenție banda desenată istorică românească, ceea ce mi se pare că este un aspect pozitiv. Lipsesc în continuare personajele (cu majusculă) din BD-urile create de autorii români. Să fie din cauză că – încă – nu există scenariști BD profesioniști?