Despre actorie și alți demoni

Despre actorie și alți demoni

Este cel mai activ și unul dintre cei mai iubiți actori de la noi,  jucând în aceeași perioadă mai mult de zece roluri. Marius Manole este, prin el însuși, artă. O discuție față în față cu actorul este plină de surprize. Dincolo de carisma, puterea și energia pozitivă pe care i le știi de pe scenă, descoperi modestie, simplitate, neliniști profunde și un veritabil manifest pentru sinceritate.

Ești pe scenă de peste 15 ani. Cum este, mai ai emoții?

Nu urc niciodată degajat pe scenă. Și mă urăsc pentru asta! Mă gândesc: ai 39 de ani, ar fi timpul să zici: Hai că e ușor. Dar nu poți să faci meseria asta ca pe orice altă profesie. E ceva în ea care nu depinde de tine, de experiența pe care o ai. În meseria asta, intervine la un moment dat picătura aia de Dumnezeu… Nu e o glumă! Când faci o șaibă, zici: Știu cum se face. La țesătură, la fel. Dar aici e ceva care nu ține de tine. Energia publicului din seara aia… Apar accidente. Apar tot felul de lucruri. Îți faci cruce și zici: Doamne, să fie o seară bună! Pentru că, oricât teatru ai cunoaște tu și oricâtă experiență ai avea, nu este totul. Există acolo un 10% care nu depinde de tine. Deci am emoții în continuare.

Există roluri grele și roluri ușoare?

Da. Rolurile ușoare sunt cele care nu presupun o pregătire înainte, nu presupun concentrare. Cele în care nu ai de jucat nu știu ce stări, nu trebuie să accesezi nu știu ce cotloane ale minții. Acestea nu te solicită nici fizic, nici psihic. Cu toate acestea, trebuie să ai și roluri grele din când în când, ca să vezi la ce nivel mai ești.

Îți dorești un anumit rol, pe care nu l-ai primit încă?

Niciodată nu mi-am dorit un anumit rol și mi-am promis că nici nu o să îmi doresc. Nimic din viața mea nu a fost stabilit. Nici din viața personală, nici din cea teatrală.

Deci crezi în destin.

Da, cred foarte tare în destin! De fiecare dată când mi s-a întâmplat ceva, am stat să mă gândesc de ce am primit acel lucru. Și am descoperit, de fiecare dată, că a fost nevoie să trec prin experiența aceea, ca să învăț ceva. Să las ceva la o parte, să mă despart de cineva, să mă împac cu cineva, să ajung undeva, să merg mai departe către un anumit proiect… Tot timpul am crezut că ți se dă ceva de care ai nevoie, dacă ești deschis și aștepți. Și mai trebuie să fii capabil să vezi că ți se dă ceva, că vine un tren de care ai nevoie. De multe ori mi s-au întâmplat lucruri pe care nu mi le-am dorit și am zis: Doamne, dar de ce trebuie să trec prin asta? Mai târziu, am deprins lecții folositoare.

Spui că trebuie să vedem că ne vine un tren potrivit. Trăim totuși într-o lume în care sentimentul de nemulțumire parcă ar fi contagios. Putem învăța să fim mulțumiți și recunoscători pentru ce primim?

Sincer, eu am fost așa, extrem de deschis! Și mi se întâmplau lucruri bune, de care mă bucuram. Sigur, mai aveam și momente proaste, dar în majoritatea timpului eram un om fericit. Din păcate, din cauza societății, am devenit și eu un om nefericit. Văd din ce în ce mai puțin trenurile care vin spre mine. Le las să treacă… Poate muncesc prea mult, mi‑am pierdut echilibrul și din cauza asta, nu mai văd utilitatea lucrurilor pe care le fac, a vieții în general. Acum lupt să-mi restabilesc echilibrul pe care îl aveam înainte de a intra în malaxorul ăsta. Lupt să îmi pot da timp mie.

Te referi la faptul că societatea ne împinge să ne dorim tot felul de lucruri materiale, după care gonim nebunește?

Nu cred că este vorba despre lucrurile materiale. M-am întrebat: dacă nu aș mai fi deloc plătit, aș face același lucru? Și mi-am răspuns că da. Aș face! Nu știu ce se întâmplă… E frica asta îndesată înlăuntrul nostru, că trebuie să faci. Te temi că, dacă nu mai faci, nu mai exiști, nu o să te mai ia nimeni, nu o să te mai cheme, nu o să te mai placă.

Îți este frică de posibilitatea de a nu mai avea roluri, în condițiile în care acum joci atât de mult?

Nu se vede așa de la mine. Poate din afară… Cu cât ajungi mai în vârf, cu atât căderea e mai mare și teama e mai mare. Sigur că eu, pe undeva, sunt liniștit. Dacă de mâine nu aș mai juca, nu aș mai face teatru, ce am avut de făcut am făcut. Am ju­cat enorm și aș putea să mă apuc de cu totul altă meserie.

De ce meserie te-ai apuca, dacă nu ai mai face teatru?

Mi-ar plăcea foarte mult să învăț să fac PR. Mi-ar plăcea să învăț social media. Să fac business… Sunt multe lucruri interesante pe lumea asta, pe care eu le-am descoperit abia acum, când am început să ies din tea­tru. Eu 15 ani nu am ieșit din teatru. Abia anul acesta am mers la televiziune, am cunoscut omeni.

Apropo de televiziune. Ce te-a convins să accepți să participi la show-ul “Uite cine dansează”?

În primul rând, a fost faptul că, în România, notorietatea se câștigă la televizor. Și ca să aduci lumea în sala de teatru, trebuie să fii cunoscut. În al doilea rând, mi-a plăcut foarte tare proiectul. Era un proiect despre muncă, iar eu, când aud de muncă, trebuie să fiu acolo. Cred că a fost printre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut. Și s-a dovedit că a fost o alegere bună, dincolo de faptul că am câștigat. Uite, acolo l-am întâlnit pe domnul Gigi Căciuleanu, cu care nu m-am întânit în teatru. Nu m-am întâlnit în mediul meu, ci într-o televiziune comercială, într-un show comercial. Prima tendință e să spui: O, nu, în show-uri de televiziune nu mă bag! Cu cine, cu Oana Zăvoranu? Așa ceva nu se poate! Acesta e un tren pe care în mod normal l-aș fi lăsat să treacă, dar am vrut să văd ce mi se întâmplă. Am riscat ca lumea să zică: “Uite, băi, Manole s-a tâmpit!”. Dar nu a fost așa.

Simți că e datoria ta să aduci oamenii la teatru?

Nu, dar trăim într-o perioadă comercială. Teatrul privat trăiește din încasări. Cum faci să vină lumea la tine? Bine, câștigând notorietate la televizor, riști să aduci la teatru și oameni pe care nu ți-i dorești neapărat acolo. Dar poate că și faptul că oamenii ăia vin o dată la teatru este un lucru bun. Poate că undeva, în capul lor, se pune ceva acolo. Și se educă în timp. Nu militez eu pentru acest rol, dar…

Dar care crezi că este rolul teatrului?

Să facă lumea fericită! Eu sincer cred că e singurul rost al teatrului. Mai ales în perioa­da asta, în care oamenii sunt triști, nu mai au timp să iubească, sunt singuri. Teatrul e ca un internet, e virtual, dar îți oferă o emoție pe bune, de-adevăratelea. Nu știu cum naiba… La teatru, râzi și plângi. Mi se pare fascinant!

Am simțit de foarte multe ori, privindu-te, cum emani energie pozitivă. Cu toate acestea, spui că ai și momente de tristețe profundă. Cum faci să transformi sentimentele negative în frumos și fericire pentru public?

Câteodată, când vin la teatru, sunt dărâmat. Și, dintr‑o dată, când urc pe scenă sunt alt om. Ori e de la energia publicului, ori e un drog…O fi și responsabilitatea pentru oamenii ăia care sunt în sală. O fi o activare a mea, pentru că sunt în centrul atenției.

E o întrebare pe care și eu mi-o pun. Câteodată, când vin la teatru, sunt dărâmat. Și, dintr‑o dată, când urc pe scenă sunt alt om. Ori e de la energia publicului, ori e un drog… S-ar putea să fie un drog. S-a și spus asta despre teatru. Că e un drog, un microb. Odată ce îți intră în sânge, nu mai scapi de el. O fi și responsabilitatea pentru oamenii ăia care sunt în sală. O fi o activare a mea, pentru că sunt în centrul atenției.

Îți place să fii în centrul atenției în viața personală?

În viața personală, nu. Deși trebuie să recunosc că, la orice masă sunt, nu pot să mă abțin. Fac orice ca să primesc toată atenția de care este capabilă masa respectivă. E în mine asta. Clovnul nu doarme niciodată. Cum are un pic de public, cum se activează. E foarte complicată treaba asta, apropo de cât de adevărat e un actor. Spre exemplu, acum, când stau de vorbă cu voi, eu am senzația că sunt autentic, sunt sincer. Dar undeva cred că e totuși un personaj. Cât la sută din ce vorbim noi acum e personajul și cât sunt eu? Eu zic că sunt adevărat, dar știu eu? Și atunci când sunt singur în casă am câteodată senzația că sunt fals. E foarte ciudat!

Îți aduce clovnul acesta mulți prieteni?

Vezi, asta-i problema! Eu am un clovn care e antisocial, se sperie și vrea acasă. Când ești în lume, trebuie să faci frumos. Eu așa am fost învățat. Și încep să laud lucruri care nu îmi plac. Zic: Ce mult mă bucur că ne-am întâlnit. De fapt, nu mă bucur deloc. Sau zic că e bună mâncarea, dar nu e bună deloc. E chinuitor, obositor… Și de asta prefer să stau acasă. Pentru că nu pot să ies și să spun lucrurilor pe nume.

Aceasta e o altă dezbatere: cât de mult adevăr suportăm cu toții?

Cred că la mine o parte din nefericire vine și din faptul că eu încerc să nu mă mint. Jur! Încerc, dar nu știu cât îmi iese. Eu știu în ce moment al carierei sunt. Știu cine sunt în momentul ăsta. Sunt un actor bun, dar care e pe o pantă descendentă, dacă mai continuă cu spectacole ușoare, comerciale. Știu că încep să fiu manierist, să mă repet, să fiu același în toate spectacolele. Știu că am intrat în vria asta cu banii și că nu mai ies din ea. Că fac lucruri pentru alții, dar nu fac lucruri pentru mine.

Știu că ești implicat în foarte multe cauze umanitare. Cum faci acest lucru?

Vlogul, pagina de Facebook îmi permit să ajut cauze. Puterea actorului e foarte mare, dacă e cunoscut. Am sprijinit de curând proiectul Magic Home. Mi se pare excepțional că s-au strâns 100.000 de SMS‑uri! Sunt alături de fetele de la Dăruiește Viață. Susțin foarte multe cauze. Mă gândesc că, la câte lucruri am primit de la viață, ar fi necinstit să nu dau nimic înapoi. N-aș putea să stau așa… Ba aș putea să fac și mai multe!

Simți că ar trebui să iei atitudine, să îți asumi o poziție și în ceea ce privește situația politică?

E foarte complicat, pentru că publicul meu e vast, e format din toate categoriile sociale, are tot felul de preferințe poli­tice. Când apar și spun ceva, o parte din public pleacă. Dar, pe de altă parte, mai importantă este datoria pe care o avem față de țara asta. Se spune că actorii nu trebuie să facă politică, dar acest lucru este valabil în niște timpuri normale. Acum, suntem datori să facem ceva, cu toate riscurile. Chiar să ne asumăm că nu mai participăm la anumite evenimente, plătite de oamenii politici. Ideea de a protesta e cea mai importantă, nu contează locul în care te aduni. Poate fi și gara, și strada 13 Septembrie.