Dansând cu viața

Dansând cu viața

Dupa opt ore de antrenament, a intrat din nou in sala, s-a echipat, a exersat pozitii de dans si a zambit. Sigura pe ea, Alina Cojocaru parea totusi usor emotionata. Numai ca, prin gratie si precizie desavarsita, ea este cea care transmite mai multe emotii.

Cu atata recunoastere pe cele mai prestigioase scene ale baletului, am putea crede ca Alina Cojocaru s-a nascut cu dorinta de a fi balerina. Si celebra. N-a fost chiar asa. Cineva a urcat-o intr-un tren si acel tren a dus-o spre balet. Un prieten de familie, tot vazand-o in permanenta miscare, le-a sugerat parintilor sa o dea la o scoala de profil. A facut gimnastica, dupa care s-a oprit, o durea genunchiul, era micuta si fragila. Au dat-o la balet pentru ca parea mai usor.

Pe la varsta de 8 ani si jumatate incepea primele ore de balet la Rapsodia Romana si in acelasi an a dat probe la Colegiul National de Arte Dinu Lipatti. Intamplarea a facut ca in acel an sa se iveasca posibilitatea unui schimb de elevi intre Chisinau si Kiev, situatie de altfel foarte rara, care nici nu s-a mai repetat de atunci. Cum multi elevi din Chisinau erau in Bucuresti, schimbul s-a produs intre Bucuresti si Kiev. Asa a ajuns micuta Alina Cojocaru, un copil foarte atasat si dependent de familie, sa plece la mii de kilometri distant sa faca scoala la Kiev.

“Nici nu stiu cum m-au lasat parintii sa plec. Pot numai sa-mi inchipui prin ce au trecut”, povesteste ea acum, la 30 de ani, cand in memorie i-au ramas numai amintirile frumoase din scoala. In ziua de azi, daca iti lasi copilul sa plece undeva,  exista internet, Skype. Pe vremea aceea nu era nimic de genul asta. In fiecare duminica, in jur de orele 8-9, statea langa telefon, singurul din tot internatul, si astepta sa o sune parintii, care de fiecare data o intrebau daca-I place, altfel o chemau acasa.

De fiecare data le spunea ca-i place pana cand nu au mai intrebat-o. Si chiar ii placea acolo. Treptat si-a dat seama ca antrenamentul in sala e una, ce se intampla pe scena e altceva. Cand a ajuns la Kiev nu stia ce inseamna baletul. Abia cand a vazut primul spectacol si-a dat seama ca asta vroia sa faca. A stat opt ani acolo, dintre care sapte au fost de scoala, iar un an a dansat la Compania de Balet din Kiev. Copil fiind, nu-si dadea seama ce e normal, ce fac altii de aceeasi varsta. A luat totul ca atare, ca pe ceva normal. “Trebuia sa fac bine ce fac si cand ma duc acasa sa pot sa fiu mandra de ce am facut”, isi spunea ea. Acum, privind in urma, gandindu-se numai la drumul de 27 de ore cu trenul care o despartea de casa, isi da seama cat de greu era.

Pana la 27 de ani, nu a existat o zi in care sa nu se antreneze. Nu conta ca era sambata sau duminica, cum termina un spectacol incepea pregatirea pentru urmatorul. Avand multe spectacole de la o varsta frageda, normalitatea ei era compusa dintr-o cursa intre scena, teatre si antrenamente. Daca un spectacol se termina la  10:30 seara, nu avea nicio problema sa-si faca bagajul, dimineat a la 6 sa fie in aeroport, iar la 9 in sala de antrenamente, unde ramanea pana seara tarziu. La Kiev, statea in sala sa se antreneze pana se stingeau luminile. Nici nu conta cate ore erau legale. Lucra cat simtea nevoia si pentru a compensa orele de singuratate din camera  de camin sau hotel.

In 1997 avea sa i se intample ceva ce i-a influentat ulterior tot parcursul  profesional. A castigat o bursa la Concursul International de Balet de la Lausanne, ceea ce a insemnat ca timp de sase luni a avut sansa sa se perfectioneze la Scoala Regala de Balet din Londra. Ulterior, a revenit la Kiev, unde a dansat un an in cadrul Companiei de Balet. La 17 ani era deja angajata si avea un repertoriu pe care orice alta balerina cu experienta si l-ar fi dorit: “Don Quijote”, “Frumoasa din padurea adormita”, “Cenusareasa”, “Spargatorul de nuci”, “Coppélia” si “Lacul lebedelor”.

LONDRA: LUNGUL DRUM PANA ACASA

Pana sa ajunga in Londra, teatrul si sala de balet ii erau singura casa. “In sala, ma simteam in mediul meu. Am schimbat tara, teatrul, limba, dar am avut mereu munca si pasiunea mea”, povesteste Alina Cojocaru, pentru care acum acasa inseamna Londra. “Tot timpul am stiut ca Londra a devenit pentru mine o casa. Am stiut din momentul in care am aterizat aici.” Acasa acum insa inseamna mai mult decat atat. Este caminul pe care-l imparte cu iubitul ei, Johan Kobborg, de asemenea balerin al Casei Regale de Balet din Londra.

Seara de seara ajunge cu placere acasa, unde adora sa asculte muzica, sa se uite la televizor sau pur si simplu sa stea de vorba cu Johan. Deschiderea spre lumea baletului londonez a aparut odata cu bursa Lausanne. Sfatuita de profesoara sa de la Kiev, s-a mutat la Londra, unde de altfel i se oferise un contract la finalul celor sase luni de studiu. In noiembrie 1999 a devenit angajata a Companiei Regale de Balet, unde, pana la finalul sezonului, a fost promovata de la titulatura de artista la cea de prim-solista.

Dupa succesul avut cu “Giselle”, in 2001, a fost promovata in cel mai inalt rang al Companiei Regale de Balet din Londra. Primul soc cand a ajuns la Londra a fost sa observe ca angajatii teatrului nu lucrau ca nebunii pana la zece seara. Obisnuita sa munceasca mult peste program, a fost surprinsa sa vada ca salile sunt goale de la 18.30. I-a luat mult pana sa aprecieze ca a terminat un spectaol, ca a iesit bine si sa se relaxeze. Abia cu timpul, dupa ce ani la rand munca a fost stalpul ei in viata, a descoperit viata in afara baletului si cealalta parte frumoasa a vietii.

Pentru ea munca nu a fost niciodata ceva de care sa-i fie frica. Nu a fost o corvoada si a invatat asta din familie. Niciodata nu si-a auzit parintii vaitandu-se, indiferent cat de mult aveau de muncit. Nu munca a fost o povara, ci singuratatea, lipsa familiei. De aceea anul acesta si-a propus sa-si viziteze parintii mai des, nu doar sa-i sune o data pe saptamana. De mica a invatat ca orice ar avea de facut trebuie sa termine, indiferent cat de mult timp sau efort necesita. Nu muncesti pentru altii, ci pentru tine. Deviza asta a ajutat-o si niciodata nu a avut ce sa-si reproseze.

Daca s-a intamplat sa nu iasa un spectacol, nu a putut niciodata sa spuna ca ar fi trebuit sa lucreze mai mult, pentru ca nu se putea mai mult. A dat tot ce a avut mai bun, s-a dedicat muncii trup si suflet in fiecare zi si recunoasterile nu au intarziat sa apara. Daca a lucrat opt ore, ea considera ca a primit rasplata pentru opt ore si jumatate. Daca a lucrat zece ore, a primit rasplata pentru 12 ore. Este multumita de ce a realizat si se bucura enorm ca munca ei a avut rasplata pentru fiecare ora petrecuta in sala. Repertoriul sau include roluri principale in spectacole celebre precum “Giselle”, “Lacul lebedelor”, “Frumoasa din padurea  adormita”, “Spargatorul de nuci”, “Baiadera”, “Romeo si Julieta”.

Este invitata sa danseze pe numeroase scene ale lumii, iar agenda ei este plina cu spectacolele programate pana in iulie 2012. Propuneri are si pana in  2014, insa pana nu le anunta official compania care o invita, nu le poate prezenta pe site-ul ei. “Giselle” este un spectacol aparte in repertoriul Alinei Cojocaru, dar in afara de acesta nu poate spune ca are un spectacol favorit. Fiecare este special in felul sau.

In toamna anului trecut, a primit aprecieri deosebite din partea presei britanice pentru prestatia din actul final, “Diamonds”, in spectacolul “Jewels” de George Balanchine, considerat primul balet integral abstract din lume. Tot in toamna anului trecut a dansat in “Dama cu camelii”, spectacol in coregafia lui John Neumeier, cel care i-a creat si rolul principal, Julie, in spectacolul “Liliom”, cu premiera mondiala in decembrie 2011 pe scena Baletului din Hamburg. A fost prima oara in cariera Alinei Cojocaru cand cineva a creat rolul principal intr-un spectacol pentru ea.

In cariera unei balerine, sa-i creeze cineva rolul principal, special pentru ea, este ceva ce rar se intampla. In cei 13 ani de cand este ballerina profesionista, niciodata nu s-a gandit ca vrea un anume spectacol sau personaj. Nu a privit lucrurile asa, pentru ca ar fi fost o dezamagire sa nu aiba acel spectacol. Din contra, este impacata cu gandul ca daca ar fi sa se opreasca maine sa nu mai danseze niciodata in viata, nu are niciun regret. Cu atatea roluri de exceptie, nici premiile nu au ocolit-o. In 2004 ea a fost desemnata cea mai buna ballerina la Gala Premiilor Nijinsky, iar in 2010 a fost una dintre cele patru laureate ale premiului “Balerina deceniului”, decernat cu ocazia galei internationale de balet – Stars of the 21st Century din Moscova.

GHINIONUL CU NOROC

La varsta de 27 de ani a suferit un accident foarte grav care putea sa-i puna intrega cariera in pericol. Cand si-a dat seama ca trebuie sa se opreasca a intrat in stare de soc. Avand atat de multe spectacole de la o varsta frageda, ca balerina a evoluat mult mai repede decat a reusit sa avanseze ca persoana. Pauza din acel an a fost practic momentul care i-a adus echilibru in viata. A avut timp de gandire si asa a inceput sa descopere viata fara balet, ceea ce nu mai facuse de la 9 ani.

La inceput a fost foarte greu, pentru ca ii era dor sa danseze si sa se bucure de acea libertate de miscare pe care numai baletul o ofera. Dupa pauza de un an, si-a dat seama ca atunci cand o sa fie nevoie sa se opreasca o sa fie bine, pentru ca i-a placut foarte mult sa descopere cine este ea ca persoana si nu ca balerina. S-a bucurat sa cante la pian, sa citeasca, sa vada lumea cu alti ochi decat obisnuia inainte. “In situatii de genul acesta iti dai seama ca baletul este ceva foarte mic fata de lumea in care ne aflam”, povesteste ea. Baletul este parte din ea, insa a realizat ca viata este mult mai ampla.

Cand a revenit in sala si a inceput sa danseze, a putut sa spuna: “Este doar balet. Nimic mai mult”. Au fost momente cand a trebuit sa admita ca baletul este meseria sa, pe care uneori era nevoie sa o lase la teatru si sa plece acasa. Asa a inceput sa simta ca evolueaza si mai mult. “Am inceput sa avansez mai repede in balet lasandu-l in spate, lasand rucsacul aici si ducandu-ma acasa”, povesteste balerina, pentru care gasirea echilibrului a fost o adevarata revelatie. Numai cand nu a mai putut sa faca ceea ce facea ani la rand a ajuns sa-si aprecieze mai mult munca, dar a si a deschis larg ochii catre lume.

MATURITATEA UNEI EMOTII

In primii ani de balet, tot ce conta era ca totul sa fie impecabil din punct de vedere  tehnic. Acum conteaza mai mult actul in sine. Daca ar fi sa aleaga dintre propriile spectacole, le-ar alege pe cele care transmit mai multa emotie. Le tine minte pe cele care au facut-o sa rada sau sa planga, sa simta ceva. Se bucura ca are o meserie care-I permite sa descopere, sa experimenteze. Acum poate sa faca patru pasi si sa-i incerce apoi cu alta nuanta, cu alta muzicalitate sau dinamica. Daca inainte spectacolele reprezentau apogeul, acum si munca in sala este la fel de interesanta ca si spectacolul in sine. Anul acesta va implini 31 de ani. Se antreneaza opt ore pe zi, uneori fara pauze.

Desi i s-a spus ca pe masura ce va inainta in varsta va lucra mai putin, ea se simte tot mai motivata sa descopere noi trairi in sala si pe scena. 2012 este un an plin, cu multe proiecte, printre care si planul de a face un documentar despre balet, cu multe spectacole si multe tari de vizitat. Stie ca, fata de alte profesii, cariera unei balerine este mult mai scurta. Insa mult mai intensa. De aceea a invatat sa se bucure de fiecare clipa.