Cum se face primul film despre Generația Z

În doar câteva zile va fi prezentat public primul film documentar despre Gen Z produs în România, în care trei adolescenți sunt urmăriți de camera de filmat timp de 4 ani. Rezultatul este un film direct, puternic, cu multă muzică și adolescenți sinceri.

„VIS.VIAȚĂ” (Imaginary Youth), lungmetrajul documentar de debut al regizoarei Ruxandra Gubernat, va avea avanpremiera în cadrul Festivalului Internațional de Film Documentar și Drepturile Omului One World Romania, în secțiunea Zilele Liceenilor, pe 12 aprilie (de la ora 15:00) și 13 aprilie (de la ora 11:00). Proiecțiile vor avea loc la Cinema Muzeul Țăranului – Studioul Horia Bernea, București.

Biz a stat de vorbă cu regizoarea Ruxandra Gubernat despre debutul ei cu o producție pe marile ecrane, dar și despre provocarea realizării primului film românesc despre Generația Z.

Cât de greu este să faci primul film?

„VIS.VIAȚĂ” este primul film pe care-l regizez singură. Am co-regizat – împreună cu partenerul meu de viață și cu un foarte bun prieten – un alt documentar, care se numește Portavoce, despre istoria recenta a culturii de protest din România.

Când am început să fac film documentar nu mi-am pus problema dacă este ușor sau greu, m-am întrebat dacă e într-adevăr ce vreau să fac. Și răspunsul a fost că mă face fericită. Fac asta de câțiva ani buni deja, pe proiecte puține, în care am intrat cu capul înainte și cu sufletul deschis, și nu am simțit la niciun moment că muncesc.  Așa că, și când mi se pare greu, mi se pare împlinitor și e singurul lucru pe care îmi doresc să-l fac, ca meserie. Un răspuns mai puțin entuziast ar fi că da, au fost numeroase obstacole, mai ales pentru un proiect care a durat cinci ani, care a trecut printr-o pandemie și prin multe alte incertitudini și schimbări de planuri. Dar iată că e aici, pregătit să dea ochii cu lumea. 

De ce un film despre Gen Z?

Am simțit ca miza e cea mai mare la adolescenți. Mi se pare – de fapt, nu doar că mi se pare, e o certitudine că incertitudinile cresc exponențial pentru ei, că nu mai au nici măcar stabilitatea nesigură pe care o avem noi, millenialii, și că provocările vin din toate direcțiile: derivă socială, insecuritate materială, sănătate mintala, droguri și multe altele. Mai mult de-atât, deși mi s-a mai spus “ah, not another teenage movie”, nu știu niciun documentar românesc care să meargă acolo, printre ei, să vadă cum e viața de adolescent de la nivelul lor, nu top-down, nu ce ne imaginăm noi, din afară, că se întâmplă cu ei. Și mi-am dorit să fac asta. Să trăim un timp împreună. Și am avut norocul că m-au lăsat să exist lângă ei.

Înainte de începerea filmărilor, cum v-ați documentat și pregătit pentru acest experiment?Cum ați ales protagoniștii și ce s-a întâmplat în cei patru ani în care i-ați urmărit?

Una dintre ideile inițiale ale filmului era să aflu de ce vor adolescenții, într-un număr atât de mare, să plece din România, am căutat tineri care să fie vocali pe tema asta. Așa ca ne-am conectat cu toții, în perioada în care căutam personaje, cu toate potențialele surse. De la consiliul național al elevilor, la grupuri de tineri activiști de mediu, la grupuri de teatru, trupe de muzică, la skateparkuri. :) Chiar am filmat o perioadă cu un băiat pe care l-am cunoscut în skatepark-ul din Tineretului. Am filmat în mai multe orașe  – Cluj, Timișoara, Bacău, Brașov, București, cu un băiat din Târgu Jiu. Am vrut să aflăm cât mai multe despre viața de adolescent și să avem tipologii cât mai diferite de adolescenți, înainte să stabilim personajele. Cred că am avut în jur de 15 adolescenți cu care am filmat. Până la urmă au rămas trei. De ce Una, Habet și Stefania? Cred că am fost foarte norocoasă, pentru că sunt foarte diferiți și fiecare aduce în film o dimensiune pe care celălalt nu o are, dar sunt și complementari, au visuri și pasiuni comune, au și convingeri puternice și personalități care sparg bariera ecranului. 

Ce credeai că știi despre Gen Z și a schimbat perioada în care ați lucrat la „Vis. Viață”?

Orice interacțiune de genul ăsta – regizor – persoană filmată – înseamnă un schimb de experiențe, și am privit munca noastră împreună mai mult din perspectiva asta. Nu am plecat cu idei preconcepute, și nici cu ideea că știu lucruri despre ei. Ce știam erau niște date – 80% dintre adolescenți își pun problema să plece din România – și niște interacțiuni personale, cu adolescenții din familia mea. Care, deși îmi sunt nepoți, mă percep mai degrabă ca pe verișoara lor mai mare :) Așa că m-am dus fără să știu multe, dar dorindu-mi să aflu tot. Și cu speranța că mă voi integra bine în spațiul lor. Ce s-a schimbat, aș vrea să vedeți pe ecrane, la cinema!

Cum ați reușit să mențineți echipa unită pentru a putea finaliza acest proiect? Ce provocări ați întâmpinat în timpul filmărilor?

Avantajul (și dezavantajul) la documentar e că echipa e foarte mică. Și, din nou, am fost norocoasă. Am avut lângă mine oameni care au crezut în proiect la fel de mult ca mine și m-au susținut și și-au dedicat cinci ani din viață să facă VIS.VIAȚĂ o realitate. Din momentul în care ne-am conectat cu copiii, și ei cu noi, nu s-a mai pus problema că nu vom merge până la capăt. Deși a fost COVID pe parcurs, eu am născut la un an după ce începuseră filmările și multe altele.

Cum ați legat poveștile tinerilor astfel încât filmul să fie atractiv și înțeles de spectatori? Cu ce impresii îți dorești să plece din sălile de cinema spectatorii?

Cred că am încercat să fim în același tempo cu ritmul vieților lor. E foarte dinamic și plin de muzică, iar juxtapunerile între personaje sunt încărcate cu sens social. Ei, ca indivizi, sunt complementari și asta ajută la nuanțarea temelor și la coerența narativă. Dintr-o altă perspectivă, mie-mi plac produsele pop, mainstream, îmi place să fiu grounded și să nu mi se facă simțită prezența ca regizor. Așa că se simt numai ei, cu energiile lor, în direct din lumile lor. Și cred că rezultatul e ușor de înțeles de spectatori și (sper că) va genera empatie și blândețe. Mi-aș dori să fie privit cu blândețe și înțelegere față de personaje și de dramele prin care trec.

Care este publicul căruia se adresează filmul?

Noi am plecat cu gândul că tinerii între 16 și 25 de ani sunt principalul public. Dar cred că sunt foarte multe motive pentru care publicul 30 – 45 o să fie la fel de atras. L-am testat și pe public 60+ și exista potențial și acolo. 

Ce urmează pentru „VIS.VIAȚĂ (Imaginary Youth)”?

În următoarea perioada o să încercăm să mergem la cât mai multe festivaluri iar din toamnă sperăm să-l avem în cinema. Eu îmi doresc să merg cu el în cât mai multe licee din țară, pentru că sunt multe subiecte relevante de dezbătut cu adolescenții și cred că VIS.VIAȚĂ poate fi un punct bun de plecare în aceste conversații dure despre anxietățile legate de viitor, implicarea tinerilor, consum de droguri, teme care sunt prezente (și cumva demonizate) în spațiul public.