Cum ne uităm la muncă

România prezintă la Bienala de Artă de la Veneția o expoziție de Șerban Savu ce are ca temă relația dintre muncă și timp liber. Curatoriată de Ciprian Mureșan, expoziția se desfășoară concomitent în Pavilionul național din Giardini della Biennale și în Noua Galerie a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția. Am căutat să înțelegem mai bine selecția lucrărilor și expoziția în ansamblul ei cu ajutorul lui Ciprian Mureșan.

Ce este munca pentru tine?

Ca să răspund, trebuie să dau puțin timpul în urmă. Am început după facultate să caut rolul nostru în societate, ca artiști. Am început să-mi fac rost de un spațiu de atelier, să desenez în fiecare zi și să-mi fac un program, să nu mă simt cumva inutil. Adică să nu stau să aștept până îmi vine o idee, ci am început un fel de auto impunere de program de lucru. Disciplină și exercițiu, ar fi răspunsul. Sigur, nu mă pot compara cu un muncitor din fabrică, din agricultură sau alte domenii.

Cum ai ajuns să faci echipă cu Șerban Savu?

Pe  Șerban îl cunosc mai bine din 2003, să zicem cam de 20 de ani, și pentru că împărțim atelierul de ceva timp, un apartament cu două camere din Cluj, interacțiunea asta zilnică m-a făcut să mă atașez de lucrările lui și invers, dar și să ne cunoaștem unul altuia munca. În 2009,  când avea expoziție personală la Plan B, în Berlin, m-a rugat să-i scriu textul pentru pliantul expoziției și îmi amintesc că atunci am remarcat pentru prima dată că în lucrările lui cumva munca e prezentă, chiar dacă lipsește. Am parafrazat atunci un citat din manifestul comunist: o stafie bântuie lucrările lui Șerban, stafia muncii.

Ce transmite expoziția „Ce este munca”?

Nu are legătură doar cu perioada comunistă, pictura lui  Șerban este despre transformările din perioada de tranziție din România. Cumva, noi, ca societate, am înlocuit ceva cu altceva sau încercăm să înlocuim tot timpul ceva din trecutul nostru și se nasc niște locuri goale care devin scenele unor absurdități care par exotice privite din exterior.  

Nu căutăm să perpetuăm acel mit despre ce înseamnă România, cu o imagine „negativă”,  dar nici nu vrem să cădem în cealaltă capcană cu imaginea pozitivă. Șerban Savu punctează foarte bine, echilibrat,  iar toți cei din Balcani au înțeles și au apreciat, s-au identificat în ceea ce au văzut. Pe lângă faptul că picturile lui Șerban sunt de foarte bună calitate și cu o tehnică apreciată, direcția operelor, deși are legătură cu istoria României și a artei, deschide un cadru mult mai generos. De exemplu, un tablou prezintă un mozaic socialist realist descoperit într-un sit arheologic. Șerban ne arată cum lucrările astea ideologizate își pierd în timp simbolismul cu care au fost investite la facere. Noi ne uităm astăzi la Pompei fără să citim ideologia din spatele imaginilor, te gândești cumva că suntem privilegiați că putem, cu trăirile pe care le avem azi, proiecția noastră de acum, să interpretăm scenele dintr-o perioadă de istorie a României. Șerban Savu nu judecă prin lucrări.

Ce înseamnă Bienala de Artă pentru un artist? Ce a însemnat pentru tine?

Veneția e un fel de rampă de lansare, dar nu la modul vulgar. Îți dă vizibilitate în rândul publicului larg, te expune, dar e cu două tăișuri, dacă expui o prostie, există riscul să rămâi ca artistul care a expus prostia aia.

Mulți care vin aici au așteptări de la nume mari și vor să descopere nume noi, însă este loc de multe surprize. În general, în ultimii ani România s-a prezentat foarte bine în Bienala de Artă, pavilioanele erau foarte consistente și serioase.

Crezi că străinii înțeleg mai bine ce vrea România să transmită la Bienala de Artă?

Eu am observat un lucru, în general despre arta contemporană: cred că noi nu avem educația artistică necesară, încă din școala primară, de a decoda arta. Am predat la un liceu în Cluj și la o școala profesională, iar acolo se observă ușor cum copiii se concentrează pe matematică și limba română în loc să deseneze, sau să fie interesați de artă. Sigur, părinții zic că nu toți au talent, de ce să chinui copilul, dar educație plastică nu înseamnă să ai neapărat talent, ci să știi să consumi artă, să înțelegi, să poți să te uiți la Picasso sau Rembrandt fără să știi să desenezi ca ei. Dacă visezi să ajungi mare pictor, oricum te duci la școala de artă, dar în învățământul general educația plastică trebuie luată în serios. Probabil nu ajungem toți pictori, dar nici programatori sau contabili.

De exemplu, în anii 50, în America, când a apărut expresionismul abstract a venit la pachet cu criticii care îl explicau și îl justificau prin ziarele de mare tiraj. Acum, interesul în România pentru arta contemporană crește din cauza succeselor financiare recente ale artiștilor români, dar nu din cauza înțelegerii acesteia.

Nu aș vrea să comparăm Pavilionul României de anul acesta cu celelalte din trecut, în ultimii 20 de ani le-am vizitat aproape pe toate și s-a depus un efort și o muncă serioasă ca România să fie reprezentată cu succes, dar revenind în prezent, cred că reacția publicului chiar si a presei internaționale a fost bună și putem concluziona ca am reușit să transmitem ce ne-am propus.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 384 (16 iunie – 16 iulie 2024). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.

Ediția Specială Biz La Biennale este powered by 𝐔𝐧𝐢𝐂𝐫𝐞𝐝𝐢𝐭 𝐁𝐚𝐧𝐤, care susține de peste 10 ani artiștii români care expun la Veneția, continuând să contribuie la susținerea industriilor creative și culturii românești.
Creativity Partner: Glo
Partener: AQUA Carpatica

FOTO: Vali Mirea