Cum a făcut David Vest muzică în Est în anii ’80

A fost, cel mai probabil, singurul interpret american de rock, jazz și blues care a venit în România pentru a înregistra un album în plin comunism, în anii 1980. Am stat de vorbă cu David Vest, al cărui vinil „Heart Full of Rock and Roll” a apărut la Electrecord în 1981, despre muzică, poezie, Johnny Răducanu, Nichita Stănescu și Maria Tănase.

Interviu realizat de Ovidiu Vitan

În România anilor 1980, singura casă de discuri din țară, Electrecord, publica, din rațiuni ideologice, preponderent muzicieni români. Muzica străină era mai slab reprezentată, în special cea din Occident fiind evitată și mai ales aria rock și blues. Din câte știm noi, singurul interpret american din această zonă muzicală care totuși a venit în România pentru a înregistra un album a fost un anume Quentin Vest. Vinilul acestuia, „Heart Full of Rock and Roll”, apărut la Electrecord în 1981, a însemnat o binevenită pată de culoare, atât prin prisma faptului că era american, cât și datorită muzicii sale, o combinație îndrăzneață de rock and roll, blues și jazz, dar chiar și grație titlului, care includea cuvântul “rock”, o satisfacție rară pentru iubitorii genului în acele timpuri, și copertei, de un dinamism mai rar la noi în materialele discografice ale vremii.

Cum a reușit însă un muzician american să vină în Republica Socialistă România și să scoată un album întreg rock and roll și blues? O lungă perioadă, informațiile despre acest talentat artist au lipsit, nici măcar apariția internetului neoferind prea multe lămuriri în acest sens. Situația era neobișnuită și a reclamat mult timp o elucidare, deoarece albumul trăda un talent prea mare pentru a se resemna cu condiția de one hit wonder.

Dar relativ recent misterul a fost, în fine, elucidat: pasămite, interpretul este cunoscut în lumea muzicală sub numele de David Vest, iar Quentin Vest este pseudonimul său ca poet, utilizat în muzică exclusiv pentru albumul apărut în România. În vârstă de 80 de ani, artistul american, singurul supraviețuitor dintre numele mari care au înregistrat albumul acumaproape o jumătate de secol, este încă foarte activ și își petrece cea mai mare parte a anului în turnee muzicale.

Contactat prin e-mail, veteranul muzician din Alabama a răspuns cu o promptitudine și amabilitate de adevărat gentleman al Sudului, Biz descoperind cu satisfacție un om la fel de tânăr în spirit ca în urmă cu patru decenii, cu o cultură impresionantă și care nu se limitează la a compune și interpreta muzică, ci încearcă în permanență să îmbogățească experiența artistică prin combinarea artelor și a registrelor. De asemenea, el este autorul unor articole pe teme muzicale și politice în publicații americane, inclusiv un material în care vorbește în cei mai calzi și elogioși termeni despre jazzmanul român Johnny Răducanu, pe care l-a numit fratele său de suflet și profesorul său.

David Vest s-a născut în Alabama și a cântat la pian în localuri încă de la 15 ani, iar de-a lungul carierei sale de peste șase decenii a publicat mai multe albume, a compus muzică pentru Tammy Wynette și a cântat în deschidere pentru Roy Orbison. În paralel cu activitatea muzicală el a urmat însă și o carieră academică, predând la universitate în statul Virginia și, pentru o scurtă perioadă, prin programul de schimburi culturale Fulbright al guvernului SUA, la Universitatea din București. Ulterior însă, artistul a renunțat la profesorat pentru a se dedica în totalitate muzicii, efectuând turnee mai ales în Statele Unite și continuând să înregistreze albume.

David Vest ne-a spus că își amintește cu mare plăcere cum în anii 1979 – 1980, ca titular al unei burse Fulbright, a predat la București literatura americană, cu accent pe secolul XX și poezie. Aceasta a fost și perioada în care a cântat la Festivalul de Jazz de la Sibiu, a înregistrat albumul și a cunoscut personalități ale muzicii locale, cum ar fi Johnny Răducanu, dar și Dan Andrei Aldea, sufletul trupei Sfinx, un poliinstrumentist care a cântat la chitară, chitară cu 12 corzi și muzicuță pe „Heart Full of Rock and Roll”. Şi asta nu este totul, deoarece David Vest a avut indirect legături și cu alte nume absolut surprinzătoare ale culturii românești – pe care însă nu le vom menționa în această introducere numai pentru a oferi cititorului uimirea și satisfacția de a le descoperi singur.

În același timp, Johnny Răducanu, la rândul lui, trebuie să-l fi îndrăgit și admirat foarte mult pe tânărul american, deoarece „Heart Full of Rock and Roll” a putut lua naștere grație faptului că jazzmanul român a crezut în talentul lui David Vest și a dorit ca și conaționalii săi să se poată bucura de muzica și versurile acestuia.

În prezent, David Vest locuiește în Canada, unde a primit de cel puțin cinci ori titulatura de Pianistul Anului la premiile Maple Blues. El este un muzician care trăiește prin melodiile pe care le compune și le interpretează, la pian și vocal, și rămâne un veșnic rebel, prin muzică, dar și ca un critic acid al politicienilor și războiului. Pe de altă parte, David Vest compune pentru cântecele sale versuri pline de sensibilitate care îi trădează sufletul de poet, și o să dau un singur exemplu, de pe același album apărut în România: “I just can’t go on / And fall in love alone / So take me in your arms / And hide me from you”.

“Am avut senzația în 1980 că în România se vor întâmpla lucruri minunate, pentru că oamenii pe care i-am întâlnit erau extraordinari”, a spus David Vest în interviul acordat Biz. Feelingul său de atunci s-a adeverit câțiva ani mai târziu și nu putem decât să-i mulțumim pentru talentul său și gândul bun, care s-au întrupat în cadouri minunate pentru publicul din România: un album de neuitat și libertatea.

Cum a reușit un bluesman din Alabama, SUA, să înregistreze un album în România comunistă, aproape ermetică, a anilor ’80?

Nu a fost ușor! Am ajuns în România ca bursier al programului Fulbright și am ținut un curs de poezie americană la Universitatea din București. Într-o zi am făcut cunoștință cu Johnny Răducanu la hotelul Intercontinental și ne-am împrietenit.

Vă rugăm să împărtășiți cu noi amintiri de când ați cântat la Festivalul de Jazz de la Sibiu, în 1980.

Johnny m-a invitat să cânt cu trupa lui la Festivalul de Jazz de la Sibiu. Cred că am fost al doilea artist american care a apărut acolo – Barney Kessel a fost primul. La câteva luni după ce cântasem la Sibiu, cineva de la ambasada SUA mi-a spus: „Noi am încercat atunci să obținem pentru tine permisiunea de a cânta la Sibiu, dar nu am reușit”. Nu sunt sigur că au știut pe cine să sune, dar până la urmă am primit aprobarea datorită lui Johnny. Practic, mi-a cedat intervalul în care ar fi trebuit să cânte el. Ca să-mi facă intrarea, Johnny le-a spus organizatorilor că eram un interpret de gospel, deși în realitate cântam rock and roll și blues.

Ce ne puteți spune despre înregistrarea albumului dumneavoastră la București și despre colaborarea cu legendele Johnny Răducanu și Dan Andrei Aldea?

Am compus cântece din momentul în care am ajuns în București. Un atașat de la ambasada Franței m-a lăsat să cânt la pianul din apartamentul lui. Am făcut o casetă demo pentru Johnny și i-am dat și versurile mele, scrise de mână. El i le-a dus lui Nichita Stănescu pentru a-i afla părerea, iar acesta i-a spus: „Omul ăsta e un poet în toată regula”. De altfel, ulterior l-am și cunoscut pe poet, acasă la Johnny. Nu aș fi putut înregistra albumul dacă Nichita Stănescu nu mi-ar fi aprobat versurile și dacă Johnny nu m-ar fi susținut la Electrecord.

Un oficial al casei de discuri de la acea vreme, o doamnă, mi-a spus că mă văzuse cântând la Sibiu și nu-i plăcuse, dar nu a vrut să-l refuze pe Johnny. Am crezut că Johnny va aduna câțiva muzicieni în studio pentru înregistrări. Dar apoi a decretat că unele dintre melodii aveau nevoie de alămuri, iar altele, de coarde. Mi-am imaginat că va fi vorba de câteva viori și poate un violoncel, dar Johnny a aranjat ca toată secțiunea de coarde a Filarmonicii George Enescu să vină în studio. De altfel, el a scris aranjamentele muzicale pentru toate instrumentele, și asta, în cea mai mare parte, într-o singură zi. Până la urmă s-a ajuns la un colectiv de 52 de muzicieni (cu mine cu tot) când am înregistrat albumul. Muzicienii au fost extraordinari – în special Dan Aldea, care părea să aibă puterea de a-mi citi gândurile și a obține sunetul pe care mi-l imaginam. Nu aș fi putut avea o secție ritmică mai bună. Iar Alin Constanțiu a cântat grozav la saxofon și la clarinet, în ciuda faptului că nu mai reușise să facă rost de ancii noi pentru clarinet de ceva vreme. Și nu-i pot uita pe Nelu Marinescu și Nicolae Fărcaș, care au cântat remarcabil la trompetă și trombon.

În fine, deoarece aveam nevoie de cântărețe de acompaniament, Johnny le-a sunat pe membrele grupului 5T, care au venit și au cântat – în engleză. Inginer de sunet a fost Theodor Negrescu, care a făcut o treabă extraordinară cu acest proiect mare într-un stil muzical care e posibil să fi fost nou pentru el. Iar acest lucru a fost valabil și pentru Johnny Răducanu, care nu știu dacă mai cântase până atunci rock and roll, cu atât mai puțin să scrie aranjamente pentru acest gen. Trebuie să recunosc că albumul a fost o combinație ciudată de stiluri, dar în același timp sunt uimit că am reușit să-l ducem la bun sfârșit.

Ați spus un lucru trist și frumos despre Johnny Răducanu: „Publicul care l-ar fi admirat cel mai mult habar nu avea că el există”. Vă rugăm să ne spuneți mai multe despre relația dumneavostră cu el.

Johnny a fost fratele meu de suflet și profesorul meu. L-am respectat foarte mult. A fost un muzician mai bun decât voi fi eu vreodată. Știu că Duke Ellington a fost impresionat până la lacrimi când l-a auzit cântând. În 1980, deși cânta un jazz grozav, înregistrările sale nu erau de găsit în SUA și în alte părți din Occident. Dacă ar fi fost disponibile, sunt sigur că fanii jazzului le-ar fi adorat. Am cântat la multe festivaluri în SUA și Canada din 1980 încoace și cred că Johnny Răducanu ar fi dat gata publicul dacă ar fi avut șansa să cânte acolo. De fapt, chiar a cântat la pian pe album – el este pe melodia „Love Is the Song (Dragostea este cântecul)”.

De ce ați înregistrat „Heart Full of Rock and Roll” sub numele de Quentin Vest în loc de David Vest?

Era un pseudonim pe care îl folosisem în mediul academic și ca poet, eram mai cunoscut sub acel nume. Fusesem prevenit că oamenii nu mi-ar lua în serios poeziile dacă ar afla că fac muzică, și mai ales rock and roll. Mai târziu mi-am dat seama însă că ele sunt același lucru și că eu sunt aceeași persoană indiferent dacă scriu o poezie sau cânt blues. Oricum, m-am străduit întotdeauna să găsesc acele locuri în care artele se îmbină și se contopesc. De aceea am căutat compania artiștilor de balet, cum ar fi Adina Cezar, a compozitorilor de muzică electronică, a romancierilor, actorilor și pictorilor când am fost în România. Este important să studiezi arta, dar este mai important (și mai plăcut) să o creezi.

Ce v-a făcut să alegeți muzica drept profesie și nu doar ca hobby?

Am încercat să nu fac asta, dar din fericire am dat greș. Cineva care m-a auzit cântând mi-a spus odată că îmi irosesc viața dacă nu mi-o petrec făcând muzică. John Lee Hooker a avut dreptate când a spus: „Bluesul vindecă”. Lumea are nevoie de toată vindecarea posibilă.

Cât de des faceți turnee? Ar fi posibil să includeți România într-unul dintre turneele dumneavoastră?

Sunt în turneu tot anul, cu excepția câtorva luni iarna. Tocmai am ajuns acasă din Quebec și plec în Oregon și Washington în curând. Mi-ar plăcea să revin în România în turneu. Am avut senzația atunci, în 1980, că în România se vor întâmpla lucruri minunate, pentru că oamenii pe care i-am întâlnit erau extraordinari. Mi-ar plăcea să mă întorc acolo și să mă plimb din nou pe străzi. Cineva m-a întrebat cât timp mai am de gând să continuu. Răspunsul: cât timp mai simt savoarea.

Îl admirați foarte mult pe marele Bob Dylan. De unde vine această admirație?

El este modelul suprem al unei vieți dedicate artei. Scrie, joacă, pictează, joacă, face sculpturi mari
din metal. El cântă la fel indiferent dacă e în fața a 50.000 de oameni sau a 1.500. Și e întotdeauna punctual. Nu l-am cunoscut personal niciodată pe Bob, dar avem câțiva prieteni comuni. Unii dintre vechii mei colegi de trupă au cântat pe albumele lui.

Ați spus că „O Lord, Stand By Me” al grupului Five Blind Boys of Alabama este unul dintre cele două sau trei albume fără de care nu ați putea trăi. Care ar fi celelalte?

Mavis Staples, „We’ll Never Turn Back”. Memphis Slim, „Live at the Gate of Horn”. Și cu siguranță ceva de Maria Tănase. Uneori mai cânt muzica ei la pian când sunt acasă, mai ales „Doină din Maramureș”.

Ați spune mai degrabă că pianul vă este coleg de trupă, prieten, frate sau muză?

E viața mea. Nu-mi amintesc să nu fi cântat vreodată la pian.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 388 (16 noiembrie – 16 decembrie 2024). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.