Cultura schimbă orașul

Cultura schimbă orașul

A readus în prim-plan Hanul Gabroveni, pe care l-a renovat și l-a transformat într-un hub cultural. A creat o multitudine de evenimente și sprijină sectorul cultural independent. Mihaela Păun, directorul centrului cultural ARCUB, debordează de energie și vrea să lase ceva orașului pe care îl iubește.

Care au fost principalele proiecte ARCUB în acest an?

Sunt foarte multe proiecte pe care le avem trecute în calendarul nostru de evenimente, ajunse deja la mai multe ediții. De exemplu, mă gândesc aici la festivalul de teatru de stradă (B-FIT), care în acest an a durat în mod excepțional aproape două luni și jumătate. De obicei era un singur weekend, dar e primul an în care am experimentat acest lucru și s-a dovedit un succes. În aprilie a fost festivalul Spotlights, din nou un succes. Vrem să colaborăm cu organizatorii festivalului luminilor de la Berlin și discutăm cu directorul acestuia ca să fie noul director artistic al Spotlights și selecționer. Un alt eveniment spectaculos a fost concertul Angelei Gheorghiu cu ocazia Zilelor Bucureștilor, în timp ce în paralel în Piața Revoluției s-a desfășurat Piața Festivalului Enescu, aproape o lună. Evident, s-au întâmplat multe alte lucruri în București și aici, la ARCUB Gabroveni.

ARCUB este unic în peisajul cultu­ral al Bucureștiului. Cum s-a ajuns la această formulă?

Cultura nu este în centrul atenției tot timpul, însă trebuie să vă spun că nu pot să mă plâng de lipsa finanțărilor. Sunt ani buni de când Primăria Capitalei ne oferă bugete, investește în noi, pentru că facem lucruri frumoase care ne plac. Dacă nu faci cu plăcere ceea ce faci, se vede, de fapt nu ies lucrurile așa cum ar trebui. Așa că, din acest punct de vedere, nu putem să ne plângem, spre deosebire de alte instituții sau entități. Încercăm să fim o platformă pentru sectorul cultural și nu numai pentru cel de stat, ci pentru cel independent, al ONG-urilor, pentru că ei sunt cei mai văduviți de spații, de lipsa finanțărilor și din acest motiv acordăm finanțări pentru aceste proiecte. Chiar a existat în primăvară, la primărie, o discuție cu doamna primar general, în sensul în care și alte instituții din subordinea primăriei să deschidă sesi­uni de finanțare pe modelul ARCUB, care finanțează proiecte din zona culturală. Din păcate, noi nu puteam deschide mai mult de o sesiune de finanțare pe an, pentru că suntem condiționați de votarea bugetului, în luna martie a fiecărui an. Am încercat să sar câteva etape, dar a fost imposibil să putem des­chide sesiunea de finanțare mai devreme de comunicarea bugetului, pentru că nu știm sigur pe ce bani ne bazăm. Îmi pare rău că nu putem să facem mai multe sesiuni de finanțare pe an, pentru că marea problemă este că legea nu permite încă să lucrăm cu finanțări și bugete multianuale. Încercăm acum ca pentru anul viitor să găsim o soluție și să deschidem sesiunea încă din acest an, dar cu promisiunea finanțării sub re­zerva votării bugetului.

Practic, cum sunteți finanțați?

Marea parte a bugetului nostru vine de la Primăria Generală, însă ne putem și autofinanța, pentru că nu ne împiedică nimeni să atragem sponsorizări, să închiriem spațiul de la Gabroveni și, evident, mai avem bani din biletele pe care le vindem la spectacolele noastre de aici.

Este lăudabil că Primăria a mărit bugetele.

Da, ne-au susținut foarte mult proiectele. Sunt foarte fericită, pentru că, la fiecare schimbare de primar, mi-a tremurat sufletul. Am fost norocoși ca edilii să înțeleagă activitatea noastră și să ne sprijine. Mă bucur că astfel am putut conti­nua toate evenimentele an de an, mai mult, am putut crea proiecte noi.

Prin ARCUB Gabroveni ați redat orașului acest monument istoric.

Am redat clădirea și am făcut-o pe sufletul nostru, în sensul că i-am dat funcțiunea la care noi ne pricepeam și de care Bucureștiul avea nevoie, cea de spațiu cultural. În 2006, când am primit în administrare această clădire de la Primărie, m-am trezit cu o ruină și am plâns, pentru că am crezut că cineva de la momentul acela vrea să eșuez, mai ales că eram directorul ARCUB de puțin timp. Nu știam atunci mai nimic despre ce înseamnă o reno­vare de o asemenea anvergură. Și m-am trezit cu un spațiu care fi­gura pe hârtie ca o clădire cu două etaje, însă din care nu mai erau pereți, nu mai era nimic. Pas cu pas, am început să înțeleg povestea clădirii, să mă apropii de ea ca de o persoană, mi-a devenit un prieten, avea un suflet pe care trebuia să îl scot la iveală, să îl redau. Și a fost o relație de dragoste și ură între noi. Cred că această clădire a avut norocul ei și s-a întâmplat visul meu frumos. Atunci când s-a finalizat reconstrucția hanului, în toamna lui 2014, am răsuflat ușurată. Când am început șantierul în 2012, am fost cea mai fericită, pentru că știam că din acel moment lucrurile merg pe un făgaș frumos.

Cum a devenit apoi ARCUB o po­veste de succes?

Am fost foarte conștientă, pe mă­sură ce construcția se contura și era tot mai clar că devine o clădire cu personalitate, că misiunea cea mai grea începe de aici încolo. Și anume, ce faci cu spațiul, cum îl funcționalizezi, cum îl faci cunoscut și cât de repede îi găsești un rost. Odată ce clădirea a renăscut, s-au creat și activități noi, cu care noi nu ne mai întâlniserăm până atunci, pentru că, de exemplu, nu am avut spații de expoziții. Și am fost puși în situația de a lucra cu o echipă de artiști și de a face expoziții, de a aduce oameni lângă noi care să curatorieze, pentru că noi nu ne pricepem la asta și nici nu era cazul să facem noi asta. Am atras oameni specializați pe diverse domenii, iar unde nu am avut specialiști în țară, cum este pe partea de teatru de stradă, am adus de afară. Pentru fiecare eveniment am avut consultanți, așa cum sunt Tiberiu Soare pentru Festivalul Enescu sau Oltea Șerban Pârău pentru alte evenimente muzicale. Teodora Enache a fost alături de noi pentru festivalul de jazz. Am creat aici o identitate culturală proprie, ne-am canalizat pe teatrul cu influențe sociale, teatru modern. Am fugit din zona clasicului și mă bucur că oamenii au sesizat acest lucru, că există un anumit specific aici.

Nu ați fi putut face toate aceste lucruri fără echipă.

Așa este, sunt foarte recunoscătoare pentru echipa pe care o am, cei 31 de oameni sunt foarte bine instruiți, știu foarte bine ce au de făcut în teren. Sunt oameni dedicați, care stau de dimineața până seara, indiferent că ninge sau plouă. Singura problemă cu care ne confruntăm în mod real este că nu mai găsim oameni bine­voitori să muncească nu pe partea specializată, ci pe partea tehnică – tehnicieni de scenă, de sunet, de lumini, mașiniști, curieri. Uneori este aproape imposibil să găsim oameni, nu înțelegem unde sunt.

Ați fost implicați și în procesul de candidatură a Bucureștiului pentru capitală culturală europeană în 2021. Cum s-a transformat Bucu­reștiul în urma acestui proces?

Am fost mai mult decât implicați, ne-am asumat acest proces, cu toate riscurile, pentru că am știut de la început că există o mare șansă ca Bucureștiul să nu câștige, mai ales că, fiind capitală, lucrurile se întâmplă de la sine aici, spre deoseb­ire de alte orașe. În momentul acela noi am avut alte mize, am vrut să unim această lume culturală atât de divizată. În urma procesului, am rămas cu o strategie culturală, cu foarte multe proiecte pe care le-am pus în practică. Munca noastră la acest proiect a coincis cu transformarea ARCUB, cu mutarea în Gabroveni și mai ales cu colaborarea noastră cu sectorul cultural independent, care până în acel moment era aleatorie și destul de timidă. Am folosit acest prilej ca să dăm identitate spațiului, ca să facem și o schimbare radicală de comportament și de atitudine față de sectorul independent, față de care am arătat des­chidere, și i-am chemat la masa dialogului, pentru că exista o ruptură. Misiunea noastră este să fim un liant, un comunicator între diferitele sectoare culturale și administrație. A fost o experiență foarte bună pentru noi, pentru că au rezultat multe studii, multe proiecte, s-au mapat o grămadă de spații culturale, cu potențial. Sigur că a fost un moment de dezamăgire în echipă atunci când nu am câștigat, dar bănuiam acest lucru de la început. Totodată, am mai înțeles ceva, în urma acestui proces – un sistem de gândire pe care UE îl are, un fel de a face evenimente pe care noi nu îl avem. Ei deja au ieșit din zona strict culturală, ei organizează evenimente socio-culturale. Consultanții străini din proiect ne-au ajutat să înțelegem valorile pe care Uniunea le are, va­lori pe care ei vor să le promoveze. Astfel am înțeles că nu suntem singuri și suntem conectați.

Înainte să vă mutați în Gabroveni, ați fost în centrul de pe Batiștei. Ce se întâmplă cu acel sediu?

Sunt foarte optimistă, pentru că am primit anul acesta aprobarea buge­tului pentru refacerea acelui spațiu. Avem studiul de fezabilitate încă din 2015 și putem să mergem mai departe, iar următorii pași sunt să lansăm până la sfârșitul anului concursul de soluții pentru proiectare și pentru consolidare, urmând ca anul viitor să începem lucrările. Avem și acolo o clădire monument istoric clasă B, de care sunt foarte mândră că am salvat-o. În 2007, exis­ta o intenție timidă de demolare a ei. Când am auzit acest lucru, am adunat toate actele, m-am îndreptat către Ministerul Culturii și am clasat clădirea ca monument istoric, mai ales că este un superb monument Art Deco. Îmi doresc din suflet să văd și această casă redată circuitului cultural. Mă simt datoare față de ea, mai ales că a fost prima noastră casă.

Aveți în plan și alte locații?

Îmi doresc și alte spații, aici sunt tot felul de discuții pe care le avem, și cu Primăria Capitalei, și cu alte instituții. De exemplu, există o colaborare mai veche legată de un teren de 10.000 mp pe care Uniter îl are pe malul lacului Floreasca. Am purtat o discuție cu domnul Caramitru, care își dorea să facă acolo o casă a artiștilor, un proiect pentru artiști bătrâni, care ar avea astfel un loc să se retragă. Și i-am propus ca, împreună cu primăria, să facem un parteneriat și să construim acolo și această rezidență, dar și o sală de spectacole de 2-3.000 de locuri. Discuția s-a blocat deocamdată, pentru că acolo există anumite reglementări că ar fi zonă verde, însă eu nu am renunțat și mai visez. Mai am un vis frumos, care se leagă de o altă clădire, fosta uzină electrică a Bucureștiului, de pe strada Candiano Popescu, care încă aparține statului și ar putea să devină un spațiu cultural neconvențional, mai ales că are o curte imensă, care nu este folosită la capacitatea sa. Este și monument istoric.

De unde aveți atâta energie?

Cred că din bucuria de a face lucruri, de a face ce îmi place. Atunci când ți se potrivește meseria pe care o faci, îți faci treaba cu conștiința faptului împlinit. Și nu faci lucrurile de mântuială și ești mândru de rezultatele care nu întârzie să apară. Am văzut lucrurile cum se nasc și m-am mirat de propria mea tenacitate, nu de faptul că am reușit să le fac, în pofida tuturor greutăților.

Ce vă propuneți în continuare pentru ARCUB?

Ne dorim ca centrul să fie mai des­chis, mai aproape de oameni. Vrem să fim acea verigă, o platformă între public și sectorul cultural. Misiunea noastră nu este de a intra într‑o concurență cu sectorul privat, ci de a sprijini cultura pură, de a acoperi zonele care sunt neacope­rite, de a veni în sprijinul celor care au idei bune, mai ales că sunt mulți tineri care au idei minunate pe care nu au cum să și le împlinească. Îmi doresc să fim participativi, un motor de energie care să nască lucruri și să le dezvolte.