Cosmin Alexandru: Victima din noi

Cosmin Alexandru: Victima din noi

Cât de des nutrim convingerea că noi am făcut tot ce trebuia, dar lucrurile nu ies așa cum ne-am dorit din cauza altora? Că noi nu primim ceea ce merităm pentru că altcineva, persoane sau instituții, nu ne dau ce ar trebui să ne dea? Că mai nimic din ceea ce oferim cu generozitate nu e apreciat și recompensat la justa valoare?

de Cosmin Alexandru

Am văzut recent rezultatele studiului paneuropean „The Truth About New Europe 2023”,  făcut de McCann Worldgroup la finalul anului trecut, pe 27.000 de respondenți din 18 țări, între care și România. La întrebarea „Ce rol va juca țara dvs. pe scena internațională în viitor?” respondenții au avut de ales între: lider, adept (follower), binefăcător, perdant, victimă și bufon. Cei mai mulți români, unu din cinci, au ales rolul de victimă. Am fost singura țară care a ales acest rol. E ceva la care cred că merită să reflectăm, dacă vrem să facem ceva despre asta cu noi și cu cei din jurul nostru.

Trebuie spus din capul locului că nu vorbim de conceptul de victimă forțată, care e supusă, împotriva voinței sale, unui abuz de orice fel. Ci de conceptul de victimă voluntară, chiar dacă, de  multe ori, alegerea nu e conștientă. Într-un sens mai larg, poziționarea cuiva ca victimă e strâns legată de conceptul psihologic de „locus of control”, dezvoltat de psihologul american Julian B. Rotter în 1954. El l-a definit ca fiind măsura în care o persoană consideră că cea mai mare parte a controlului pentru ce i se întâmplă în viață îi aparține sieși sau unor forțe externe asupra cărora nu are influență. Persoanele care se manifestă ca victime tind să plaseze acest „locus of control” preponderent sau maximal în afara lor. E, poate, cea mai directă explicație a motivelor pentru care cineva devine adeptul uneia dintre multiplele teorii ale conspirației. Dar e o capcană în care putem cădea ușor și ceilalți, care încercăm să păstrăm lucrurile într-un echilibru rezonabil.

În analiza tranzacțională, rolul de victimă vine la pachet cu cel de salvator și cu cel de persecutor. Sunt roluri pe care fiecare dintre noi le putem juca pe rând în dorința de a rezolva o tensiune sau un conflict și pe care chiar le jucăm dacă nu ajungem să conștientizăm când și de ce facem asta.

Toate sunt strategii de supraviețuire pe care le aplicăm din convingerea că ne generează cel mai bun rezultat posibil. Fiecare vine, însă, la pachet cu consecințe nedorite.

Există victimizare pasivă și victimizare activă. În manifestarea pasivă nu mai există, în fapt, speranța de a putea schimba lucrurile. Ele sunt așa cum sunt și așa vor fi, la dispoziția celor care au puterea să le schimbe. Sentimentul dominant e cel de neputință, iar acțiunea e cea de punere în practică a deciziilor altora, care sunt investiți cu capacitatea sau autoritatea de lua decizii.

Victimizarea activă are energie, uneori doar verbală, alteori și de acțiune. De obicei, o victimă e o persoană al cărei discurs interior și exterior e dominat de reproșuri. Cei din jur nu fac ce ar trebui, când ar trebui, cum ar trebui. Iar neajunsurile lor par a fi mereu îndreptate intenționat împotriva victimei. Genul ăsta de perspectivă poate uni oamenii și poate crea dependență pentru că, dacă suntem mai mulți, asta ne demonstrează că avem dreptate, deci ne validează statutul de victime.

Un alt fel în care ne putem prinde că e posibil să fim în capcană e dacă argumentăm reflex și mult mai energic de ce o propunere nu va funcționa în loc să explorăm feluri în care ea ar putea funcționa. Pare că suntem foarte implicați și investiți în subiect, dar în fapt nu facem decât să ținem lucrurile pe loc, ca și cum nu noi ar trebui să le schimbăm, ci altcineva.

O altă față a capcanei care face ieșirea din ea foarte dificilă e că, uneori, victimele ajung să se reprezinte pe sine într-o poziție de superioritate. Ceilalți – familie, colegi, șefi, politicieni etc. – ar trebui să facă lucuri pe care nu le fac, deci cumva au datorii neplătite către ele, ceea ce-i pune într-o poziție de inferioritate. Ceilalți sunt mereu frâna care oprește împlinirea potențialului imaginar al victimei. Deși, în poziția în care e, victima nu face nimic ca să schimbe lucrurile, ea spune mereu, fără niciun dubiu, oricui dispus să asculte, ce ar face ea dacă ar fi în locul celor cărora le reproșează că nu fac ce trebuie.

Cum ziceam, victimizarea e un loc în care ajungem cu toții din când în când, pe multe drumuri. Esențial e să ne dăm seama când suntem acolo ca să putem ieși cât mai repede în blocaj, pentru că cel mai mare neajuns al victimizării e că e sterilă. Poate produce foarte multă frământare,  dar fără niciun efect real de îmbunătățire a situației. Asta e una dintre revelațiile pe care unii români care emigrează le au. Pleacă de aici ca victime și, odată ajunși în occident, constată abrupt că nimeni nu e interesat nici să-i salveze, nici să-i tolereze, așa că devin pe repede înainte adulți responsabili care își asumă rolul corect pentru ce li se întâmplă lor și pentru contribuția pe care o au în jurul lor.

Primul pas ca să ieșim din rolul de victimă e să acceptăm că suntem acolo. Din toate motivele descrise mai sus, asta nu e ușor deloc. Negarea e parte integrantă din rol. E, însă, mult mai ușor împreună cu alții, care sunt dispuși să ne ajute și să ieșim și să nu ne întoarcem acolo. Am văzut dinamica asta funcționând în echipele în care liderul care se plânge de oamenii lui înțelege că el e parte integrantă din problemă și poate deveni parte din soluție împreună cu ei.

Cosmin Alexandru este consultant în transformare organizațională, cofondator al Teamology Institute, lector la Bucharest International School of Management (BISM) și decan al The Entrepreneurship Academy.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 373 (16 mai – 16 iunie 2023). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.