Cosmin Alexandru: Competitivitatea în echipe

Aproape în orice workshop în care lucrez cu echipe de management subiectul competitivității naște dezbateri aprinse. Există adepți necondiționați ai competitivității, adversari ai ei și manageri care consideră că există competitivitate benefică și competitivitate nocivă, iar oamenii se pot angaja într-una sau în alta după cum doresc sau li se cere.

de Cosmin Alexandru

Să începem cu înțelegerea corectă a termenului. Mă voi folosi de definiția din Oxford Dictionary pentru că cea din DEX e în bălării. Așadar, „competitiveness = possession of a strong desire to be more successful than others”. Rezultă din definiție că oamenii competitivi își interpretează succesul preponderent prin comparație cu ceilalți. Ca să se considere buni, au nevoie să fie mai buni decât alții.

Oamenii sunt ființe sociale, ultrasociale după unii cercetători, ceea ce face comparația între noi inevitabilă. Însă atunci când comparația se ridică de la nivelul de construct social la cel de criteriu de evaluare, intrăm în sfera competitivității sau a hipercompetitivității în cazul condiționării rezultatelor comparației de stima de sine.

În cultura noastră derapajul începe devreme și durează mult. În mai toate echipele cu care am lucrat și în care a apărut subiectul competitivității, am pus întrebarea asta: ce spuneau părinții voștri când vă întorceați de la școală sau liceu cu nota 8 la o lucrare? Cea mai mare parte erau întâmpinați cu întrebarea „cât au luat ceilalți?”. Să construim un pic pe realitatea asta. Azi ai luat 8 și vii acasă. Cât au luat ceilalți? Cei mai mulți au luat 9 și 10. E grav, oare de ce nu semeni cu mine, treci în cameră, gata cu joaca și distracția, pune mâna pe carte dacă nu vrei să ajungi săpător de șanțuri. A doua zi vii cu nota 8. Cât au luat ceilalți? Majoritatea a luat nota 8. OK, nu e strălucit, dar măcar nu m-ai făcut de râs, vezi-ți de treabă în continuare și ai mai multă grijă data viitoare. A treia zi vii cu nota 8. Cât au luat ceilalți? Nota 8 a fost cea mai mare, restul au luat 6 sau 7. Vino să te pup, cu mine semeni, ia niște bani să-ți iei ceva, ești cel mai tare. A patra zi ai luat nota 8 și vii spre casă fără să știi ce note au luat ceilalți. Cum te simți, ce crezi despre tine înainte să intri în casă? Cel mai probabil vei fi dominat fie de anxietate și nesiguranță, fie de indiferență și resemnare. Nu știi despre valoarea ta mai nimic până nu afli despre a celorlalți, deci nu te poți prezenta și reprezenta clar decât în raport cu ceilalți.

Multe echipe și organizații de la noi își pun în declarațiile de intenții, în obiective sau chiar în misiune să fie cei mai buni. Și fac asta îmbrățișând fără rest iluzia că, sub acest imperativ, angajații vor fi fi foarte colaborativi în interiorul echipei și al organizației și foarte competitivi în afara lor. Șansele să se întâmple așa sunt foarte mici. Ce obțin, de obicei, sunt angajați care sunt competitivi în interiorul echipelor cu ceilalți membri și echipe care sunt competitive cu celelalte echipe în interiorul organizației. Asta o să le consume majoritatea energiilor de care ar fi avut nevoie pentru a înțelege și servi optim clienții pe care-i vizează și celelalte companii concurente.

Pentru că celor mai mulți dintre noi competitivitatea ne-a fost insuflată de oamenii la care țineam cel mai mult, suntem obligați psihologic să o conotăm pozitiv. La fel sunt obligați să o conoteze și cei care ne-au insuflat-o. Ei au făcut-o de dragul nostru, ca să ne fie nouă bine în viață.

Un prim pas ar fi să desprindem rezultatul de intenție. Chiar dacă intențiile au fost bune, rezultatul nu e. Un om care-și trăiește viața profesională sau de familie uitându-se în fiecare zi peste umăr, nu are o viață bună. Un manager care-și conduce echipa comparând-o mereu cu alte echipe, nu-i face un bine.

După ce reușim primul pas, ne putem apuca de al doilea. Competitivitatea e prietenul fals al nevoii de progres care e unul dintre principalii factori de motivație pentru specia umană. Prietenul ei adevărat e autodezvoltarea, competiția nu cu ceilalți, ci cu sine însuși.

Când o persoană ancorată în autodezvoltare e într-o echipă în care apare o greșeală sau un eșec, asta o îndeamnă la autoreflecție ca să poată învăța din eroarea respectivă ceva ce o ajută să progreseze și să contribuie mai bine în continuare. Când o persoană ancorată în competitivitate e într-o echipă în care apare o greșeală sau un eșec, primul ei reflex e să se asigure că greșeala nu-i poate fi imputată, pentru că asta ar pune-o într-o poziție defavorizată în fața celorlalți. Asta o face foarte preocupată să aloce mereu vina în altă parte, ratând sistematic oportunitatea de învățare și progres.

Pentru o persoană ancorată în autodezvoltare, succesul altora e sursă de inspirație și energie. Caută să se înconjoare de persoane mai bune ca ea pentru că asta o împinge înainte. Pentru o persoană ancorată în competitivitate, succesul altora e motiv de invidie și resentiment. Caută să se înconjoare de persoane mai slabe ca ea pentru că asta o validează, dar tot asta o și împiedică să progreseze cu adevărat.

Problema cu majoritatea proceselor de mai sus și cu altele asemenea e că nu sunt neapărat conștiente pentru persoanele competitive, iar până nu devin conștiente și acceptate, nu pot fi transformate. O echipă bună, autentic interesată în dezvoltarea ei și a membrilor ei, e cel mai bun mediu pentru o persoană competitivă să se simtă în suficientă siguranță încât să își îmblânzească pornirile care acționează împotriva ei. De dragul ei, nu de frica altora.

Cosmin Alexandru este consultant în transformare organizațională, cofondator  al Teamology Institute, lector la Bucharest International School of Management (BISM) și decan al The Entrepreneurship Academy.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 371 (16 martie – 16 aprilie 2023). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.