Cosmin Alexandru: Cât mișto e bun într-o echipă mișto?

Cosmin Alexandru: Cât mișto e bun într-o echipă mișto?

Prin natura muncii mele interacționez cu multe echipe de leadership. Majoritatea sunt performante și toate își doresc să devină și mai performante. La nivelul cel mai de sus al organizației presiunile și tensiunile sunt, de obicei, mari. Ca să le poată face față, membrii echipelor au nevoie de momente și metode de depresurizare. Care sunt bune până când nu mai sunt bune.

de Cosmin Alexandru

Echipele de succes mențin în interiorul lor o atmosferă care combină optim momentele de concentrare cu cele de destindere, intervențiile delicate sau profunde, cu glumele și ironia. Echilibrul este, însă, mult mai greu de creat și păstrat decât pare. Asta pentru că echipele pot intra foarte ușor într-o dinamică aparent bună, dar în realitate dezavantajoasă.

Un membru face o glumă – crapă un pic vasul care conține tensiunea subiectului sau a relațiilor într-un anume moment – apoi altul continuă, apoi altcineva își aduce aminte de ceva care e și mai funny, apoi câte doi, câte trei continuă propriile fire narative amuzante și câteva minute mai târziu nimeni nu dă semne că mai are intenția sau energia să reia serios subiectul de la care a început totul. Dacă, totuși, asta se întâmplă, calitatea interacțiunilor e mult slăbită pentru că oamenii au primit deja mesajul că echipa nu poate duce tensiunea respectivă.

Cea mai răspândită metodă de a curma împrăștierea în decor e când cineva, de obicei liderul echipei zice: „băi, gata, hai să ne concentrăm!” și, cu chiu cu vai, oamenii își refocalizează atenția. E o metodă utilă în lipsa alteia mai bune, dar repetată frecvent generează de ambele părți sentimentul de grădiniță sau gimnaziu. Pentru unele echipe nevoia de regresie e atât de puternică încât membrii ei se bucură sincer de acest sentiment. Invariabil însă, pentru lider sentimentul nu e plăcut deloc.

Ca să încep să tratez blocajul recurent, ca lider de echipă mi-aș pune câteva întrebări. Ce-i face pe oamenii din echipă să prefere să nu discute un subiect decât să-l discute? Deși alegerea lor e arareori conștientă, e tot o alegere. Ce i-ar putea face să vrea să se autoregleze și să nu se mai lase doar pe mâna autorității? E un proces de care sunt conștienți și îl preferă explicit sau e un fel de „sweet trap” în care nu-și dau seama că pică cu entuziasm?

O echipă e atât de bună precum tensiunile pe care le poate conține și rezolva. Iar umorul sau autoironia pot fi unelte foarte eficace, uneori. Însă nu și bășcălia, aruncatul în derizoriu, persiflarea amuzată. Astea alimentează o toxicitate subterană în dinamica echipei care nu are cum să nu iasă la suprafață prin reacții agresive când te aștepți mai puțin și aparent fără nicio legătură cu subiectul.

Nu cred că oamenii se pot simți bine și performa într-o echipă lipsită de bună dispoziție. Cum scria la un moment dat Andrei Pleșu, buna dispoziție e o bună dispunere față de lume, față de lumea din jur, iar asta e ceva dezirabil și valoros în orice echipă. Însă regresia irepresibilă la chicoteli, glumițe și împunsături nu e o bună dispunere, ci una tributară unui mediu lipsit de siguranță psihologică și încredere, atât în sine cât și în ceilalți.

Soluția nu e seriozitatea crispată sau preocuparea încruntată. Ele nu pot susține energia constructivă a unei echipe dincolo de o criză sau alta. Primul pas e, desigur, ca echipa să poată lua act conștient de acest pattern și să-i înțeleagă valența defavorabilă. Apoi să-și propună un fel de a-l surprinde în timp util și de a-l corecta care să nu facă apel la autoritatea cuiva. Apoi să poată surprinde diferența de energie și eficacitate între momentele în care reușește să-și conțină corect tensiunile, chiar și cu umor și cele în care nu reușește, regresând în bășcălie.

Am participat la întâlniri unde oamenii aveau momente în care râdeau până la lacrimi sau rămâneau fără aer. Am văzut și unii căzând cu scaunul de râs. Dar după un minut de astfel de accese reveneau împrospătați și energizați la subiecte foarte dificile și delicate. Și am fost și în întâlniri în care, cum ne apropiam de un subiect potențial tensionat, se aruncau în aer miștouri cu dedicație care generau altele asemenea, apoi se grupau în tabere de miștouri, apoi cineva începea să țină scorul și tot așa până când subiectul nu mai avea unde și cum să revină într-un fel care să poată genera un rezultat relevant.

E o mare diferență între echipele în care oamenii râd unii cu alții și cele în care oamenii râd unii de alții. Dar diferența e mult mai greu de sesizat și semnalat când ești în interiorul celei de-a doua echipe și, mai ales, dacă echipa asta joacă în același film de mulți ani. Ți se pare că așa sunt toate filmele. De cele mai multe ori o șansă nouă poate veni doar cu un regizor nou.

Cosmin Alexandru este consultant în transformare organizațională, cofondator al Teamology Institute, lector la Bucharest International School of Management (BISM) și decan al The Entrepreneurship Academy.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 379 (15 decembrie 2023 – 15 februarie 2024). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.