Colectivism și colectivități

Colectivism și colectivități

Vă pun o întrebare: credeți că România e o țară mai degrabă individualistă sau mai degrabă colectivistă? Răspundeți înainte și apoi citiți textul de mai jos.

Când ajung, la cursul meu de leadership de la EMBA, să vorbesc cu studenții despre valori societale și impactul lor asupra societății și asupra mediului de afaceri, pun mereu această întrebare: „Voi ce credeți, România e o țară mai degrabă individualistă sau mai degrabă colectivistă?”. Cei mai mulți oameni răspund la întrebarea asta cu prima variantă, că e o țară individualistă. Întrebați de ce, argumentul cel mai des invocat e că oamenii sunt mai degrabă egoiști și se gândesc mai mult la ei înșiși. Și, deși observația este corectă, situația e, de fapt invers. Cultura românească e mai degrabă colectivistă.

O parte din confuzie vine din faptul că natura subiectului nu e suficient înțeleasă. Culturile individualiste nu sunt caracterizate prin faptul că indivizii se preocupă exagerat de ei înșiși în detrimentul celorlalți, deși asta e posibil, dar nu caracteristic. Principala caracteristică a culturilor individualiste e credința răspândită în societate că binele și răul vin de la individul însuși, că fiecare e răspunzător pentru soarta sa și nu e îndreptățit să aștepte ceva de la ceilalți. Această credință generează un grad mare de autonomie individuală, oamenii tind să fie mai centrați pe sine și pe potențialul propriu și să depună mai mult efort pentru a și-l împlini. O altă consecință a acestui fel de a vedea lumea e că valorizezi mai mult libertatea și posibilitatea alegerii libere și apreciezi sarcinile și situațiile care te provoacă, care îți dau ocazia să îți manifești valoarea și să te bucuri de sentimentul reușitei.

Culturile colectiviste, în schimb, sunt caracterizate în primul rând prin credința larg împărtășită de membri că ei sunt parte a unui colectiv, a unui grup restrâns. De la acest grup le vine binele și răul și lui îi sunt ei datori, înainte de oricine și orice, cu loialitate, atașament și sprijin. Faptul că membrii își datorează unul altuia loialitate și sprijin fac ca ei să se simtă îndreptățiți să le primească, să le aștepte și chiar să le pretindă de la ceilalți din grup. Când pri­mii parlamentari europeni români și-au luat posturile în primire la Bruxelles, mulți dintre ei și-au angajat în cabinetele parlamentare prietenii și rudele, spre surprinderea oficialilor europeni. Când li s-a atras diplomatic atenția că nu e chiar în regulă, mulți au fost de-a dreptul surprinși și chiar supărați. Păi nu erau banii lor, de drept, să-i folosească cum cred ei mai bine? În cine altcineva să aibă mai multă încredere decât în prietenii și rudele lor? Cum adică să angajeze străini într-un post atât de delicat? Și ce le pasă lor de străini? Ce datorie au față de ei?

Această întrebare din urmă explică și de ce culturile colecti­viste pot și cel mai adesea chiar generează comportamente de un egoism extrem, în mod paradoxal și adeseori greu de înțeles. Explicația e că, în culturile co­lectiviste, comportamentul social e tribal. Loialitățile sunt restrânse la grupul mic din care fac parte, familie, prieteni apropiați și cam atât. Restul sunt străini. Străinul e, prin definiție, suspect, trebuie privit cu circumspecție, poate fi integrat grupului dar după un scrutin atent și după ce își câștigă (de regulă cu greu) dreptul de apartenență. Adeseori, străinul poate fi chiar vecinul de palier cu care m-am certat când s-a spart o țeavă sau un coleg cu care comunic mai mult pe e-mail.

Un alt fenomen indus de colec­tivități este că produce credința că valoarea individuală e ancorată extern, că ceilalți sunt cei care te validează dacă ești bun sau rău, că ești ceea ce pari în ochii celorlalți. Aceasta induce o cultură bazată pe aparențe și context, în care valoarea e dată de ceea ce pari, nu ceea ce ești, de posesiuni materiale sau de titluri onorifice, indife­rent dacă le-ai obținut pe merit sau nu, cinstit sau prin fraudă, că sunt chiar ale tale sau sunt, de fapt, grevate de datorii. Cultura colectivistă generează mașini Porsche parcate în fața garsoni­erei, cea individualistă generează mașini Renault parcate în curtea castelului. O consecință a acestei obsesii pentru aparențe e faptul că te compari mereu cu ceilalți și te simți bine cu tine doar dacă această comparație e favorabilă. E un fenomen de hipercompetitivitate, boala națională a acestei țări, despre care am tot scris.

Prima și cea mai importantă victimă a hipercompetitivității sunt colectivitățile și echipele. Nu mai poți face echipă cu nimeni, nu mai poți ajuta sau susține oameni din afara grupului tău pentru că asta te slăbește pe tine și poziția ta față de ei, te diminuează pe măsură ce îi ridică pe ceilalți. Într-un mod pervers și paradoxal, colectivismul distruge colectivități.

Prin contrast, individualismul, în general, susține și creează colectivități. Mecanismul e invers. Dacă binele și răul vin de la tine, atunci nu datorezi nimic lumii și lumea nu-ți datorează nimic. Nu ai nimic de demonstrat, nu aștepți validare de la ceilalți, nu ai nimic de împărțit cu ei. Asta îți permite să fii liber și suveran în gândire și în acțiune, să gândești pentru tine și cu capul tău și să iei deciziile care ți se par ție cele mai potrivite. Deși s-ar putea crede că asta produce egocentrism, de fapt produce capacitatea de a acționa în spi­ritul propriilor tale valori morale, de a fi liber să-ți urmezi propria definiție a binelui și să îi ajuți pe ceilalți fără să te simți amenințat de ei. Individualismul favorizează morala, pentru că natura umană e profund morală, iar deviațiile de la etică nu sunt, de cele mai multe ori, datorate unor valori greșite cât relativizării eticii și presiunii contextului asupra nevoii de corectitudine. Cu alte cuvinte sunt foarte puțini hoți care se consideră pe ei hoți și oameni imo­rali, toți au explicații foarte bune pentru acțiunile lor și toate aceste explicații, fără excepție, au în centru acțiunile altora. Noi am face bine, dar lumea e rea, nu ai cum, trebuie să te adaptezi.

Deși pare, iarăși, paradoxal, individualismul mărește presiunea etică asupra noastră (pentru că ne e mult mai greu să ne explicăm prin alții deviațiile de la normele morale) și ne permite să conlucrăm mult mai ușor cu alții (pentru că nu-i mai vedem nici drept adversari nici drept judecători ai noștri). Prin acest mecanism, de fapt, individualismul creează colectivități în aceeași măsură în care colectivismul le distruge. Societățile nordice, cele pe care toți oamenii cu vederi de stânga le citează drept modele de urmat, sunt printre cele mai individualiste din lume și cele mai individualiste din Europa. România e printre cele mai colectiviste.

Dar nu trebuie să disperăm. Cercetări recente au arătat că România găzduiește astăzi un fenomen social interesant și rar: apare un clivaj de valori între generații. Tinerii sub 25 de ani, mai ales, dar în bună măsură și cei între 25 și 35 se îndepărtează de la valorile societale tradiționale și încep să adopte credințe mai apropiate de cele ale Occidentului protestant și individualist. Pentru cei care mai au timp și răbdare, asta ar trebui să fie o veste foarte bună.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 341 (20 martie – 15 aprilie 2020). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.