colectiv: Cu Alexander Nanău în culisele unui film de Oscar

colectiv: Cu Alexander Nanău în culisele unui film de Oscar

Cum au reușit regizorul Alexander Nanău și echipa documentarului „colectiv”, dublu nominalizat la Oscar, să ne arate evenimentele care au marcat societatea românească după incendiul din Colectiv așa cum s-au văzut din spații importante, dar închise publicului larg, precum Ministerul Sănătății sau redacția GSP?

Axul central al filmului îl reprezintă demersurile jurnalistice ale echipei GSP, coordonată de Cătălin Tolontan. V-au asimilat ușor în echipă?

Probabil că presa de investigație este cea mai firească poartă pentru a înțelege relația dintre putere și cetățeni. Astfel, ne-am dus la Gazeta, le-am explicat că vrem să urmărim munca unor jurnaliști și i-am întrebat dacă mai au anchete în desfășurare. Au fost destul de retincenți la început, spunând că o redacție de ziar este un spațiu care trebuie protejat. Nici jurnaliștii, nici avertizorii de integritate nu trebuie să fie expuși.

Când și-au dat seama că făcuserăm la rândul nostru o muncă de cercetare foarte serioasă și că știm ce se întâmplă în interiorul spitalelor, au realizat că pot avea încredere în demersul nostru. M-au sunat într-o zi și mi-au zis: da, urmărim o anchetă de niște luni bune și s-ar putea să se concretizeze în curând. Mi-au propus să începem filmările și să vedem pe parcurs cât de departe putem să mergem.

După ce am început, toate au luat-o la vale. Dezvăluirile au venit în viteză și totul s-a transformat într-un thriller în viața reală, pe care noi doar l-am urmărit cât am putut de bine.

Cum a fost Interacțiunea cu victimele și familiile lor?

Cel mai sensibil lucru a fost să le câștigăm încrederea. Acești oameni erau deja asaltați de mass-media. Am avut, însă, șansa ca Mihai Grecea să intre în proiect. El s-a aflat în Colectiv, în acea seara. A fost victima focului. Când s-a trezit din comă, ne-am întâlnit din întâmplare, i-am povestit despre proiect și l-am invitat să ni se alăture. A devenit sunetistul proiectului și, atunci când m-am întâlnit cu victimele, a contat să fiu împreună cu Mihai. Acest lucru le-a dat curaj. 

În final, ajungem la instituții. Ați avut acces în spatele ușilor închise ale Ministerului Sănătății. Cum a fost posibil acest lucru?

La început, am privit totul din perspectiva jurnaliștilor. Nu am căutat de la început acces în culisele instituțiilor, pentru că nu ne așteptam să îl primim. Ne-am întâlnit cu politicieni, precum Nicolae Bănicioiu, care a spus că nu dorește să fie parte din așa ceva. Că tot ce a avut de declarat a declarat public.

De altfel, politicianul care a fost cel mai reticent a fost Dacian Cioloș, cu toate că scria mare pe guvernarea sa că este una transparentă. Am insistat foarte mult, chiar și victimele au insistat, să stea de vorbă cu noi și să ne permită să documentăm această întâlnire. Era vorba despre un film care nu urma să iasă în următorii trei ani, pentru că era clar că demersul nostru era unul îndelungat. Nu urmăream să hrănim spiritele pompieristice de atunci. Nici măcar nu s-a obosit să răspundă…

Când am auzit că Vlad Voiculescu este în discuții pentru Ministerul Sănătății, am început să îl sun. Mi-a luat un timp să dau de el, dar a acceptat să avem o întâlnire și am reușit să îi câștig încrederea. A făcut o mișcare foarte curajoasă, pe care probabil că doar cineva din afara sistemului, fără o carieră politică în spate, ar fi putut să o facă. Ne-a zis: ok, transparența este cel mai important lucru acum, încrederea societății a fost complet trădată, iar Ministerul Sănătății nu ar trebui să ascundă nimic față de cetățeni. Mi-a cerut, însă, să merg singur, să observ ce se întâmplă acolo, dar să mă opresc din filmat atunci când intervin secrete de stat sau când oamenii care intră în birou refuză să fie filmați. El nu mi-a cerut niciodată să opresc camera.  

Care este secretul pentru a stabili relația de încredere cu personajele fără de care documentarul nu ar fi fost posibil?

Nu e nimic diferit de felul în care îți construiești relațiile în viață. Întâlnești oameni care te interesează, aceasta e prima condiție. Dacă omul pe care îl urmărești nu are un secret care să te incită, dacă nu poți învăța nimic de la el, atunci nu îl urmezi. Aceasta este, cred, una dintre regulile relațiilor.

Ce v-a surprins cel mai mult dintre lucrurile pe care le-ați aflat în culisele puterii, filmând acest documentar?

Partea umană ne-a surprins cel mai mult. Mai întâi, ne-a surprins să realizăm cât de repede s-a coalizat breasla medicilor, în a minți la unison cu politicienii. Este de neimaginat cum o breaslă întreagă, deși știe că se minte, stă lângă politicieni, în fața camerelor de filmat, și dă din cap aprobator. Apoi, a fost o mare surpiză să vedem că, în ciuda acestei presiuni, există oameni onești și puternici, care au curajul să spună adevărul. Au fost puțini: Alianța Medicilor și doctorul Camelia Roiu, de la Spitalul de Arși.

În ce a constat intervenția dvs., rolul dvs. regizoral?

Eu nu intervin niciodată în documentarele pe care le realizez. Nu spun cuiva: stai să filmăm acum, acum te așezi… Contribuția artistică este, de fapt, crearea relației de încredere suficient de puternică încât oamenii pe care îi urmăresc să se simtă confortabil cu mine alături de ei. Să își trăiască viața și să își facă meseria în mod natural, făcând abstracție, aproape, de prezența mea.

Care este mesajul pe care doriți să îl transmiteți cu acest film?

Sper că filmul este un moment de reflecție pentru public și un îndemn de a avea curaj la adevăr. Mi-ar plăcea ca personajele care au avut curaj în povestea aceasta să inspire pe cât mai mulți oameni. Eu tot fac comparația cu Germania. Dacă nu ar fi fost forțată la adevăr, după al Doilea Război Mondial, nu cred că s-ar fi dezvoltat niciodată în democrația modernă și  liberală de acum.

În România, din păcate, nu ne va forța nimeni la adevăr. Ne avem doar pe noi înșine pentru asta. Povestea pune întrebări, nu trage concluzii pentru spectatori. Poate unii vor zice că, dimpotrivă, este mai bine să existe un sistem care își arogă puterea de decizie și crede că populația nu trebuie să știe totul…

Cum vedeți misiunea cinematografiei, a documentarelor? Credeți în datoria morală de a genera astfel de reflecții?

Cinematografia are, față de știrile zilnice, avantajul că își ia mai mult timp, pentru a pune întrebările într-un anumit fel, astfel încât spectatorul să trăiască povestea și să se întrebe anumite lucruri dintr-un reflex aproape existențial. Trăim o „epocă de aur” a documentarelor, iar acest gen câștigă tot mai mult teren, pentru că oamenii au mai multă încredere în echipe dedicate, care documentează o temă în ani întregi, decât știrile care îi bombardează zilnic.

Cum vă explicați interesul manifestat de publicul străin pentru un documentar care pătrunde în culisele puterii dintr-o țară mică și îndepărtată: România?

Spectatorii s-au identificat cu elementele universale ale poveștii. Având în vedere că, din 2016, toată lumea s-a întors cu susul în jos și, în foarte multe țări, populiștii  au preluat puterea, tot mai mulți oameni trăiesc cu o frică foarte profundă despre ziua de mâine. Se întreabă dacă statul, așa cum îl cunosc ei și cum credeau că funcționează în slujba lor, va mai exista.

La început, pentru noi, a fost o poveste pe care am simțit că aveam datoria să o spunem pentru România. Nu ne gândeam că va deveni o cheie universală pentru restul lumii. Ne-am dat seama, însă, în timp ce filmam și am trecut și noi prin șocurile Brexit-ului – de exemplu, că poveștile sunt foarte apropiate. Până la urmă, este vorba despre binomul: puterea versus societate. Sau despre cum poate fi dezmembrată o țară, dacă ajung la putere oameni incompetenți și populiști.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 352 (1 – 30 aprilie 2021). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.