Cinema în zona bunului simț

Cinema în zona bunului simț

După succesul de la Cannes, Cristi Puiu a adus „Sieranevada“ și pe marile ecrane din România. Am stat de vorbă la cald cu regizorul și scenaristul român despre procesul creativ și tribulațiile cineastului modern.

La Cannes, „Sieranevada“ a fost extrem de bine primit. La ce să se aștepte spectatorii din România?

Nu știu la ce să se aștepte. Filmul a fost într-adevăr bine primit la Cannes, a fost bine primit și în alte părți, a fost extraordinar de bine primit la Cluj. Dar pu­blicul de festival este diferit de cel pe care îl întâlnim în mod obișnuit în sălile de cinema. E greu de spus. Sigur că mi-ar conveni ca oamenii să nu vină la filmul ăsta ca la pomul lăudat. Să nu ai marile așteptări, că dacă ai marile așteptări vei fi decepționat. Fiecare își construiește propria ficțiune despre ceea ce urmează să se întâmple. Dacă faci greșeala să alimentezi propriile așteptări, atunci vei fi decepționat. Poate nu cap-coadă, dar în tot cazul ești vulnerabil. Aș vrea ca oamenii să nu fie vulnerabili, să nu se lase păcăliți de demonul ăsta al anticipării și al iluzionării. Există un teritoriu care este definit de ceea ce am putea numi bun simț. Acolo aș vrea eu să mă întâlnesc cu spectatorii filmelor mele, în zona asta a bunului simț. Aș vrea ca cei care vin la cinema să se lase invitați în filmul ăsta.

Au trecut șase ani de la ultimul lungmetraj pe care l-ați regizat. De ce?

În primul rând din cauza sistemului. Este foarte greu să strângi banii. Scenariul era gata în 2012, în mod normal ar fi trebuit să intrăm în filmare în 2013, iar filmul ar fi ieșit un an mai târziu, ceea ce ar fi așezat filmul ăsta la patru ani după „Aurora“. Dar nu am primit bani, din multe motive. Și multe motive sunt politice. Știu cu siguranță că o anumită instituție care finanțează fil­mele a socotit proiectul riscant și politically incorrect pentru faptul că spune cumva că 9/11 a fost un inside job. Asta este o formă de cenzură și, cu siguranță, foarte mulți oameni au gândit în termenii ăștia. Să știți că oamenii care dau bani pentru filme nu înțeleg toți ce-i cu cinemaul pe fața pământului. Cred că toți înțeleg că există niște implicații politico-sociale și atunci își forjează ei înșiși niște grile după care judecă proiectul. Dar asta este ceea ce se întâmplă și nu doar cu mine, cu majoritatea regizorilor. În primul rând pentru ca viitorul tău proiect să intre în atenția unui comitet, unei comisii, instanțe de tipul ăsta, trebuie să îndeplinești o mulțime de exigențe: să ai un producător, să ai un co­pro­ducător, astfel încât tu vei putea depune proiectul ăla și în alte teritorii. Eu l-am depus și, în fiecare teritoriu noi am avut un coproducător. Ca să te pui de acord asupra proiectului în de­rulare cu partenerul din Croația, Macedonia, Bosnia, Franța, cum ni s-a întâmplat nouă, e nevoie de timp și atunci toate zilele astea se adună. Și asta a făcut ca filmul ăsta să iasă pe piață acum în 2016 în loc de 2014. E foarte greu pentru un film românesc să funcționeze în parametri normali. Sunt foarte puține săli și în mare măsură sunt ocupate de filme americane.

Cu ce alte provocări vă mai confruntați ca regizor și cofon­da­tor al unei case de producție?

Ca orice regizor, ți se termină banii în timpul filmării. Banii vin în tranșe, nu toți odată, nu există o pușculiță din care scoți de fiecare dată când ai nevoie. Toate structurile astea de stat, CNC-urile (Centrul Național al Cinematografiei), te finanțează în tranșe. Atunci când este vorba de o coproducție, fiecare alege să cheltuiască bani în propria lui țară, astfel încât o coproducție cu Croația, de exemplu, presupune și a presupus în cazul nostru închirierea echipamentelor, a luminilor din Zagreb. După ce am început producția, ne-au spus foarte limpede: „Nu putem să vă dăm banii dacă nu luați un actor croat“. Și atunci am inventat acest personaj al Croației. Sunetul a fost făcut de o echipă din Franța, iar mixajul final și colorizarea s-au întâmplat tot în Franța. A fost foarte greu din punctul ăsta de vedere, fiindcă nu poți să îți administrezi filmul așa cum ai alege s-o faci în cazul în care ai avea tu toți banii. Acestea sunt pro­bleme reale cu care se confruntă orice producător din România, nu doar noi. Nu știu când am terminat noi de plătit echipa și actorii, cred că acum, la peste un an de la terminarea filmului. Am avut noroc și din punctul ăsta de vedere, am lucrat cu oameni foarte, foarte înțelegători.

Când lucrați mai bine, când scrieți mai bine?

Când sunt în fluxul lucrului, sunt zilele cele mai mișto. Pentru că pare că nu o să se termine niciodată, ai un sens în lume. Până te urnești durează și ai tot felul de probleme. Prima săptămână de filmare este un coșmar. A doua săptămână e iadul, dar după aceea lucrurile se așază, iar în momentul în care s-au așezat relațiile sau raporturile pe care le ai cu ceilalți, cu echipa, cu actorii, ajung să se cristalizeze, atunci mă trezesc de dimineață ca orice om normal care se trezește să meargă la muncă. Și ăsta este un lucru bun. Altfel în meseria asta ești destul de mult expus pericolelor de tot felul, care vin din dezorganizare. E o viață foarte haotică de fapt și îmi doresc ca lucrurile să fie așezate și să nu fac decât ceea ce îmi place ce fac. Ăsta este un lucru greu, să ajungi să faci doar ceea ce îți place să faci. Astea sunt zilele frumoase, sunt puține la număr și atunci când mă apuc să scriu scenariul este foarte greu, două săptămâni este un coșmar. În două săptămâni se petrece un coșmar acolo, și în mintea mea, și în jurul meu. În momentul în care m-am apucat și am trecut pe hârtie primele cuvinte, atunci știu că la trei zile distanță se află fericirea. În prima zi scriu câteva cuvinte, a doua zi o pagină, a treia zi începe fericirea, 3-5 pagini. La un moment dat, la capătul unei săptămâni, mă așez pe un pa­lier de zece pagini scrise pe zi. Și atunci când scriu zece pagini pe zi îmi zic că ar trebui să mă opresc din făcut cinema, să rămân în ritmul ăsta, să trec de la un scenariu la altul sau de la un roman la altul și să mă apuc să fac literatură. Dar de fiecare dată după ce închei scenariul sunt atât de mulțumit încât îmi zic că merit un răgaz, și răgazul ăla începe și nu se mai termină. Până trec la următorul proiect mă complac așa într-o autocontemplare, ceea ce este un mare păcat. Nu sunt mai bun decât confrații mei ceilalți români, sunt mai norocos, așa mă gândesc.