Cine ne vindecă traumele post-pandemie?

Reading Time: 4 minute

Pandamia COVID-19 pune presiune asupra tuturor. Oamenii încă se tem pentru sănătatea lor și a celor apropiați, antreprenorii se tem că își vor pierde business-urile, angajații nu știu pentru cât timp vor mai avea locuri de muncă. Deși perioada de izolare a trecut, iar măsurile de protecție și restricțiile împotriva răspândirii s-au mai relaxat, criza economică abia începe și incertitudinile rămân.

Psihologii vor avea de lucru, problema este că nu avem destui profesioniști în sănătate mintală. România este printre țările codașe în UE, cu doar 11 psihiatri la 100.000 e locuitori, arată cele mai recente statistici ale Eurostat. Spre comparație, Germania este pe primul loc, cu 27 de psihiatri la 100.000 de locuitori.

Ozana Raluca Nițulescu, psihoterapeut specializat în psihoterapie centrată pe persoană, spune că fiecare persoană are propriul context de viață de care este influențat și felul în care a trecut prin perioada de vârf a pandemiei ține foarte mult și de acesta, alături de alți factori precum felul în care își reglează emoțiile, resursele de care dispune, calitatea relațiilor pe care le are cu ceilalți și cu sine.

Am întrebat-o pe Ozana Nițulescu despre experiența sa din această perioadă, în care a discutat cu clienți, colegi, prieteni și familie.

Cu ce probleme s-au confruntat românii în perioada panedemiei? Care au fost cele mai mari frici?

Din câte am putut să observ, persoanele singure au avut de înfruntat o singurătate și mai mare decât de obicei; cei cu familii în care membrii se întâlneau de obicei seara și în weekenduri au avut de gestionat o apropiere mult mai mare; cei cu un serviciu solicitant care și-au continuat munca online au fost cel mai probabil și mai solicitați; părinții au trebuit să se împartă între serviciu, copii și activități casnice – toate în același loc; oamenii care și-au pierdut slujbele au fost nevoiți să găsească noi resurse pe care să se bazeze; medicii, farmaciștii, asistenții și toți cei din sistemul medical au fost ca într-un război cu COVID-19, cu aproape tot ce presupune asta. Lista continuă – acestea sunt doar tipurile de situații cu care am intrat eu personal în contact.

De fiecare dată însă, nesiguranța legată de ziua de mâine, imprevizibilitatea bolii și deci a măsurilor necesare pentru a o combate, diversele probleme practice mai mult sau mai puțin imediate pe care le-a ridicat izolarea și prevenirea răspândirii virusului, emoțiile foarte variate legate de boala în sine, față de ceilalți oameni și față de sistem în general și de regulile pe care le impune, lipsa de control asupra atât de multor aspecte ale vieții – toate au fost prezente și au constituit o provocare plenară, manifestată atât la nivel concret, cât și la nivel relațional, emoțional, mental, valoric și existențial. Întreaga perioadă a cerut mobilizarea tuturor resurselor personale și colective, din toate punctele de vedere, și găsirea unor soluții adecvate.

Desfășurarea obișnuită a vieții a fost întreruptă destul de brutal și major și timpul fie a fost umplut până la refuz, fie a devenit (prea) mult răgaz. Pentru unele persoane a fost o experiență cel puțin dificilă, dacă nu chiar traumatică, pentru altele însă a fost foarte bine-venită: a prilejuit mai multă odihnă, mai multă reflectare asupra propriei vieți și a ceea ce este cu adevărat important, descoperirea unor pasiuni noi sau regăsirea unora mai vechi, dezvoltarea creativității, crearea unor obiceiuri mai sănătoase, reorganizarea planurilor de viitor.

Cum au evoluat aceste probleme în perioada de izolare și pe măsură ce au fost relaxate măsurile de protecție sanitară?

Teama de necunoscut și pentru propria siguranță și sănătate, neliniștea, agitația, impasul și confuzia cred că au fost cel mai prevalente la începutul pandemiei, și mai ales imediat după instituirea stării de urgență. Măsurile de prevenire a răspândirii virusului au dat apoi naștere unor emoții foarte variate, de la o oarecare liniștire, la adâncirea temerilor, la furie și indignare. Limitarea libertății de mișcare și a contactelor apropiate între oameni au devenit apoi, din câte am putut eu observa, provocări la fel de mari ca amenințarea pe care o reprezenta SARS-CoV-2 și cred că treptat, pe măsură ce impactul și răspândirea bolii s-au mai diminuat, au devenit principalele preocupări (împreună cu consecințele lor).

Acum, odată cu trecerea de la starea de urgență la cea de alertă și cu relaxarea măsurilor de siguranță, lumea caută să revină pe făgașul ei anterior. Uneori acest lucru este posibil, alteori nu, și oamenii vor fi nevoiți să găsească noi modalități de a-și trăi viețile. Efectele se vor vedea cel mai bine în timp – în continuare existând încă foarte multă imprevizibilitate și incertitudine – și probabil vor fi la fel de variate ca și domeniile în care au creat perturbări.

Care credeți că vor fi cele mai importante probleme post-pandemie?

Unul dintre lucrurile de care mi-am dat seama foarte clar în această perioadă a fost că ea nu a făcut decât să exacerbeze condițiile existențiale obișnuite. Viața este mereu imprevizibilă și viitorul necunoscut, avem nevoie în egală măsură și de relații de calitate cu ceilalți oameni, și de spațiu personal, lipsa de sens este una dintre chestiunile care cer o rezolvare la nivel de viziune despre lume și viață, teama pentru propria siguranță și integritate este și ea firească, pentru că suntem muritori. Dar mai rar devenim conștienți de lucrurile acestea, pentru că suntem prinși în activitățile și preocupările noastre cotidiene, și avem sisteme bine împământenite care ne dau o oarecare stabilitate, siguranță și predictibilitate. Trag deci nădejde că mai multe persoane și-au descoperit în răstimp resurse interioare și relaționale mai puternice și trăiesc mai conștient și mai asumat decât înainte de pandemie, ajungând astfel nu numai să ducă vieți mai împlinite, ci și să fie mai bine pregătiți pentru situații de criză, indiferent de ce fel.