Cine ar putea prelua rolul Chinei de fabrică a lumii?

Cine ar putea prelua rolul Chinei de fabrică a lumii?

Reading Time: 8 minute

Chiar și înaintea pandemiei, războiul comercial dintre SUA și China determinase multinaționalele să caute soluții pentru a-și reduce dependența de fabricile din China. Cele mai vehiculate opțiuni sunt India și Vietnam. Dar există oare opțiuni cu adevărat viabile la China?

Când Foxconn, care asamblează smartpho­ne-urile iPhone pentru Apple, a anunțat, în iulie, că investește 1 mi­liard de dolari pentru extinderea producției în India, mulți analiști au văzut în această decizie un semnal clar privind dorința tot mai multor multinaționale de a părăsi China. Iar întrebarea tuturor este: care ar putea fi beneficiarii acestei schimbări de strategie?

India, evident, pare ținta ideală, în primul rând pentru că este singura care poate, cel puțin la nivel teore­tic, să concureze China la capitolul populație, ca­re influențează direct forța de muncă dispo­nibilă. Vietnamul este și el privit ca o soluție viabilă cel puțin pentru relocarea unei părți din producția realizată acum de China. Samsung, de exemplu, care a renunțat la producția în China în 2019, produce în Vietnam jumătate din smartphone-urile livrate pe plan global. Thailanda ar fi o altă opțiune, din nou, măcar pentru o parte dintre companiile care vor să plece din China.

Realitatea este, însă, mult mai complicată și cifrele spun doar o parte a poveștii. Într-un fel, este ca și cum am încerca să mutăm inima în altă parte a corpului: organismul nu se poate adapta rapid la această schimbare radicală și nu există garanții că lucrurile vor funcționa. De ce? În primul rând pentru că ascensiunea Chinei ca “fabrică a lumii” nu s-a produs peste noapte.

Povestea dragonului economiei mondiale

După dezastrul Revo­luției Culturale inițiate de Mao Zedong, care aproape a distrus China, statul comunist a început la sfârșitul anilor ’70 să implementeze ceva ce părea imposibil: un sistem economic capitalist con­dus de un guvern comunist. Imposibilul a devenit însă posibil și, din 1979, vreme de aproape 40 de ani, China a avut o creștere economică anuală medie de peste 10%. Țara a fost industrializată în această perioadă în principal pe baza exporturilor de bunuri cu valoare adăugată redusă către piețele dezvoltate. Însă veniturile uriașe adunate au permis Chinei să urce pas cu pas în lanțul de valoare și să ajungă astăzi să creeze companii care să poată concura la scară globală, amenințând hegemonia multinaționalelor occidentale.

Apoi, faptul că economia a fost și este controlată de stat înseamnă că guvernul de la Beijing a putut lua decizii autoritare inclusiv în ceea ce privește condițiile de muncă sau protecția mediului, astfel că avantajele competitive de a produce în China nu au putut fi egalate de alte țări. Cu alte cuvinte, nimeni nu putea produce la fel de mult, la fel de ieftin și la fel de eficient cum a făcut-o (și încă o face și astăzi) China.

Peste toate acestea s-a suprapus revoluția tehnologică a ultimelor trei decenii, explozia internetului aducând cu sine creștere economică fără precedent la nivelul economiei globale și schimbând felul în care se face business. Economia a devenit cu adevărat globală și nevoia de producție cât mai eficientă a împins companiile spre reducerea costurilor și mutarea treptată a fa­bricilor către țări care puteau oferi combinații mai bune de salarii mici și capacitate mare de producție. Pentru China, totul s-a potri­vit mănușă și a ajutat guvernul să asigure creștere economică ba­zându-se pe exporturi și să poată oferi locuri de muncă unei populații tot mai numeroase.

Dar în ultimii 15-20 de ani, balanța a început să se schimbe, iar din 2010 încoace deja China a devenit o forță globală care nu se mai bazează doar pe exporturi pentru creștere. China acoperă astăzi mai bine de o treime din producția industrială globală, 35% mai exact, dar o mare parte din această producție nu mai este transportată cu vapoarele pe piețele externe, ci rămâne în țară. O țară care este o piață imensă, unde mulți jucători nu reușesc nici măcar să intre: Samsung are o cotă infimă de piață în China, Uber a fost nevoit să-și vândă operațiunile unui jucător local, serviciile Google nu sunt disponibile fără VPN și acestea sunt doar câteva exemple. O piață atât de mare încât a permis Huawei să devină liderul pieței globale de smartpho­ne-uri în trimestrul II al acestui an doar pentru că este lider autoritar în China, unde deține o cotă de piață de 51%. Asta în condițiile în care sancțiunile SUA, care au determinat Google să restricționeze accesul Huawei la Android, au afectat compania chineză pe piețele din afara Chinei, unde livrările au scăzut cu 27% în trimestrul II.

Cu alte cuvinte, piața internă a Chinei poate reprezenta pentru orice companie o sursă de creștere incredibilă și, dacă ai deja fabrici acolo nu are sens să le muți. Ești deja aproape de un procent semnificativ din clienții pentru produsele tale. La acest capitol, la prima vedere India ar putea concura cu China, însă nu este chiar așa. Piața din India seamănă mai degrabă cu cea a Uniunii Europene, fiind fragmentată: statele indiene au limbi și culturi diferite, ceea ce împiedică o strategie unică. În plus, în India sunt 14 limbi oficiale, iar engleza poate ajuta un business doar până la un punct. Vietnamul nu are nici pe departe amplitudinea pieței chi­ne­ze și nici nu are cum să mai crească foarte mult în această direcție.

Vietnamul arată bine, dar…

Totuși, nu putem ignora similitudinile dintre China și Vietnam. Ambele sunt state comuniste care au îmbrățișat economia capitalistă pentru a prospera. Ambele oferă forță de muncă ieftină și au o poziție geografică bună pentru o logistică globală eficientă.

Vietnam este în ascensiune mai ales pentru că are costuri mai scăzute decât China în ceea ce privește forța de muncă și pentru că este privit ca o alternativă aflată la îndemână pentru a atenua undele de șoc ale războiului comercial dintre SUA și China. În același timp, însă, angajații din Vietnam au salarii mai mari decât cei din India, deci orice decizie de mutare din China trebuie să ia în considerare și acest aspect.

Totuși, în comparația dintre India și Vietnam, statul din urmă are un potențial mai mare de a putea prelua o mare parte din producția din China, pentru că are un nivel mai ridicat al educației și mai multe femei intrate în forța de muncă. În plus, engleza este prima limbă străină învățată de vietna­mezi, iar chineza este una dintre cele patru limbi străine secundare. Astfel, vietnamezii pot fi o punte de legătură între vorbitorii de engleză și chinezi.

Vietnamul stă mai bine decât India și la infrastructură, în care a investit masiv în ultimii ani. Totuși, este cu mult în urma Chinei la acest capitol. Să amintim doar faptul că șapte dintre cele mai mari porturi de containere din lume sunt din China: portul Shanghai are o capacitate de 40 de milioane de containere pe an, cel din Saigon, cel mai mare al Vietnamului, poate procesa doar 6,15 milioane de containere pe an. Totuși, din iunie 2018, importurile de bunuri din Vietnam în SUA au crescut cu 50%.

Deja giganți precum Samsung, LG și mulți producători japonezi importanți și-au mutat producția din China în Vietnam. Chiar și Foxconn și-a anunțat intenția de a deschide facilități de producție în Vietnam, pe lângă investițiile majore anun­țate pentru India. La fel au făcut și alți furnizori de componente ai Apple. Nintendo a transferat o parte din producția de console de jocuri Switch Lite în Vietnam. Komatsu, producător japonez de mașini și utilaje pentru construcții cu multe fabrici în China, a decis să mute producția de componente din Japonia în Vietnam. Un alt avantaj al pieței vietnameze este faptul că este inclusă în multe acorduri de comerț li­ber, inclusiv cu Uniunea Europeană.

Dar există și puncte slabe. Am amintit deja despre faptul că piața internă nu se compară cu cea din China, așa că Vietnamul ar fi în principal o bază pentru exporturi, ceea ce s-ar putea să nu le convină unor mari producători care vizează oricum piața din China. PIB‑ul vietnamez a fost în 2018 de 245 de miliarde de dolari, fiind de 55 de ori mai mic decât cel de 13.600 de miliarde de dolari al Chinei. Sunt 15 provincii chineze care au, fiecare, PIB mai mare decât al Vietnamului și opt care realizează un PIB dublu.

În ceea ce privește forța de muncă, cea din Vietnam reprezintă doar 7% din cea a Chinei, prin urmare nu poate atrage decât un procent redus de companii care caută alternative la China. Până acum, Vietnamul a avut succes în atragerea producătorilor din câteva sectoare precum textile, încălțăminte și electronice. Pentru alte domenii, cum ar fi industria auto, nu prea are soluții.

Apoi, capacitatea de producție industrială este limitată. Guvernul vietnamez consideră un bun ca fiind fabricat în Vietnam dacă peste 40% din componente sunt produse în țară. Astfel, la electrocasnice, de exemplu, tabla, componentele produse prin injecție și ambalajele pot fi produse în Vietnam, însă componentele electronice de control, motoarele sunt încă dificil de produs și aceste componente trebuie achiziționate tot din China în acest moment.

Vietnamul nu are nici resurse naturale prea multe, astfel că mare parte din materiile prime trebuie importante, din nou, mai ales din China. Prin urmare, companiile care vor să‑și mute producția aici trebuie să fie foarte atente. Deja, în acest moment, 35% din importurile vietnameze provin din China și 23% din Coreea de Sud, fiind legate tocmai de componentele necesare fabricilor din Vietnam.

Spinoasa problemă a lanțului de furnizori

Când vorbim, însă, des­pre mutarea producției din China, trebuie să trecem peste impresia superficială că muți fabrica în altă țară și ai rezolvat problema. În lumea actuală, în care este nevoie de eficiență maximă în producție, lanțurile de aprovizio­nare sunt gândite special pentru a reduce la ma­ximum timpul de producție și a reduce pierderile cât mai aproape de zero. Așa că mutarea fabricii care asamblează iPhone-uri, de exemplu, nu poate fi făcută fără să te gândești ce faci cu furnizorii de componente pentru acele iPhone-uri.

Astăzi, circa 40% din produsele finite pe plan global vin din China, ceea ce înseamnă că asamblarea finală se face acolo, folosind componente livrate de diverși producători. Deci o mutare ceva mai rapidă (3-6 luni) a liniilor de asamblare este fezabilă. Mergând pe exemplul smartphone-urilor, pentru acestea este nevoie de ecrane, memorie, camere foto, procesoare și așa mai departe, care sunt livrate în așa-numitele module. Ei bine, circa 60% din aceste module sunt fabricate în China și mutarea acestor linii de producție ar fi ceva mai dificilă, dar nu imposibilă. Însă când mergem mai departe, la componentele din care sunt făcute aceste mo­dule, mutarea producției acestora devine o sar­cină titanică.

Să nu uităm că liniile de aprovizionare care au China ca punct focal s-au construit în timp și reconstrucția lor în altă parte a lumii nu se poate face peste noapte. Deci, și dacă Apple decide să mute toată producția din China, va trebui să ia cu ea tot ecosistemul de furnizori, ceea ce pare nu doar imposibil, ci și contraproductiv din punct de vedere economic. Însă analiștii cred că mutarea com­pletă din China nu va fi adoptată pe scară largă. Mai degrabă, strategia adoptată va fi una de tip “China + 1”: deschiderea facilități de producție și căutarea de furnizori în alte țări (mai ales în Asia de Sud-Est), combinată cu menținerea unei prezențe puternice în China. Rămânerea în China este dictată în primul rând de nevoia de a acoperi cererea uriașă a piețe chineze, care rămâne campioană globală la creșterea consumului.

În concluzie, este improbabil ca India, Vietnamul sau alte țări precum Thailanda, Bangladesh, Coreea de Sud sau Taiwan să ia rapid locul Chinei în ceea ce privește producția. India poate deveni următorul gigant al economiei mondiale, dar nici vorbă să crească în ritmul pe care l-a avut China. Vietnamul pare să se îndrepte mai degrabă către modelul din Coreea de Sud, devenind un partener important pentru producția industrială din China și o verigă importantă în lanțul global de furnizori.

Însă în mod clar ne așteaptă mișcări importante în domeniu, pe măsură ce tot mai multe companii vor căuta să-și diversifice producția pentru a reduce de­pedența de China. Rezultatele alegerilor prezidențiale din SUA vor avea de asemenea un impact asupra ritmului în care se vor face aceste schimbări: o victorie a lui Trump va adânci războiul comercial cu China și va acce­lera schimbările făcute de companii, în timp ce democratul Joe Biden ar putea adopta o poziție mai conciliantă și ar lăsa companiilor spațiu de manevră. Urmează vremuri interesante.

Ilustrație: © Skypixel – Dreamstime.com