Cei ce ne-au dat muzica

Cei ce ne-au dat muzica

Legenda spune că undeva dincolo de cețurile de pe Bega, o ceată de puștani rebeli a pus instrumente să cânte măiastru. Și-au legat destinul de acela al paserii phoenix, care renaște din cenușa-i proprie și din propriu-i scrum, după cum spun hronicile. De mai bine de jumătate de secol, stindardul Phoenixului e purtat de Nicu Covaci, singurul dintre membrii fondatori care se regăsește și astăzi în formula scenică. alături de el, invocă și evocă glorioase timpuri eroice (și artistice) o seamă de tineri muzicieni.

Cu câteva ore înainte de startul uni nou turneu național și în pauză de repetiții la Hard Rock Cafe, am stat de vorbă cu membrii Phoenix despre un destin de excepție și o “muzică stâncoasă”, despre ceea ce face ca mesajul trupei să fie în continuare credibil, într-un peisaj deplorabil al industriei muzicale, dar și al societății românești în ansamblu. “Noi vrem să transmitem ceva, încercăm să întărim șira spinării la români. Și, dacă nu ești credibil, nu te crede nimeni, Arhaic Rock este titulatura noului turneu, pentru că noi reprezentăm această muzică stâncoasă (rock/rocă). Avem o poziție stâncoasă, suntem rocă. Cu rădăcini adânc înfipte în plaiul strămoșesc”, explică Nicu Covaci.

Iar pentru cei care au deschis mai târziu radioul sau televizorul, nefiind familiarizați cu albumele “cult” apărute în anii ’70, playlist-ul ultimului album Phoenix (2014) spune totul: “Bucovina”, “Mircea”, “Decebal către popor”, “Vino, Țepeș!”. Și este uimitor cum, la 100-150 de ani distanță, versurile unora dintre autorii prezenți pe acest album (Eminescu, Coșbuc, Mace­donski, Constantin Mandicevschi – n.r.) au corespondență în vremurile de azi, după cum remarcă și Costin Adam, vocea Phoenix.

“În anii ’70 spărgeam stadioane, aveam mare succes. Dar marea surpriză a fost când am revenit, după 1990, și am cântat la Palatul Copiilor, afară, în fața a 15.000 de oameni, spectatori de la 7 la 70 de ani ne cântau piesele. Nu m-aș fi așteptat niciodată. Astăzi, o piesă mai nouă, precum «În umbra marelui urs», născută într-o după-amiază, o cântă toată lumea, o cântă sala mai tare decât noi. Asta înseamă că putem să comunicăm, că suntem credibili. Oamenii au nevoie de o hrană sufletească”, spune liderul Phoenix.

ARTĂ VS BUSINESS

Un album nou? Nu prea curând, din păcate. “Aici funcționează un sistem criminal. Pur și simplu ne omoară. Pe mine m-a costat 65.000 de euro producția albumului «Vino, Țepeș!», bani pe care nu i-am avut, m-am împrumutat și plătesc și acum datorii. Dacă pun un album spre vânzare cu 10 euro într-o librărie, librăria fără să miște un deget îmi ia 6 euro. Din cei 4 euro care îmi rămân, mă costă 2 euro să îl multiplic. Și uite așa îmi rămân 2 euro pe disc vândut”, spune cu amărăciune Nicu Covaci. “Dacă vrem să avem artă, să avem spirit, să nu ne pierdem nivelul spiritual, atunci trebuie să facem niște eforturi să investim mult. Se propagă peste tot muzică ieftină. Pe clujeni i-au zăpăcit ăștia cu muzica electronică… Unde este starea sufletească? Arta începe atunci când produci stare emoțională. Dacă nu produci o stare emoțională, nu e Artă. E zgomot. Și business… Pe noi nu ne interesează businessul, dar pentru că nu ne interesează businessul, din Phoenix nu se poate trăi. Fiecare mai cântă pe altundeva. Ceea ce pentru mine este o rușine. Ce ar fi fost ca membrii Beatles să fi cântat și la Rolling Stones, și la Beach Boys? Dar nu pot să-i opresc să aibă și alte colaborări. Trebuie să-și câștige existența. Din Phoenix nu se poate trăi astăzi. Suntem și săpați, săpați rău de tot. Pe vremea aceea le arătam un deget, astăzi le arăt de zece ori…”, spune Nicu Covaci și râde.

Și totuși, din punct de vedere calitativ și al seriozității, vremurile din regimul trecut oferă și nuanțe pozitive. “În perioada de dinainte de ’80, exista o anume seriozitate și se căuta valoarea artei în sine. Nu a vânzării. Nu se specula. Artiștii erau plătiți, aveau niște sume decente. Fiecare avea de mâncare, fiecare își plătea chiria, se putea trăi. Mari câștiguri nu se puteau face. Este incorect ceea ce se întâmplă azi și pierdem cu toții, pierde Țara”, conchide Nicu Covaci.

CELȚII, STRĂROMÂNII ȘI MUZICA

Pentru unii melomani, albumul Phoenix “Mugur de fluier” din 1974 ar avea influențe din trupa britanică Jethro Tull. L-am întrebat pe Nicu Covaci și despre această polemică, în discuție fiind, desigur, și ritmurile celtice. “În 1970, când a cerut Ceaușescu ca toată muzica românească să se bazeze pe folclorul nostru, s-a crispat țara. Nu știau ce să mai cânte nici pe litoral. Atunci, spre norocul meu, am descoperit în pivnițele Electrecordului niște înregistrări, da­­tini și Ritualuri precreștine, înre­gistrări foarte vechi, nici magnetofonul nu apăruse… Am luat acel material, românesc, adevărat, străbun, m-am închis în casă cu Ioji Kappl (ex-basist Phoenix – n.r.) și plângeam! Ne curgeau lacrimile, aveam piele de gâscă ascultând acel tezaur. Două-trei luni de zile am ascultat acele materiale. Prima încercare muzicală a fost «Cei ce ne‑au dat nume», care astăzi mi se pare copilărească, naivă. Pe urmă piesele s-au întregit, a ieșit «Mugur de fluier»”, își amintește Nicu Covaci.

Au trecut anii, experiențe de tot felul, exil, revenirea nesperată în România, mutarea din Germania în Spania, prietenii rupte, alte și alte formule de trupă. Nicu Covaci parcurge și reparcurge vechile albume și o nouă întrebare se naște: sună celtic! De unde? Ne întoarcem la istorie și aflu cum celții, cu vreo trei sute de ani înainte de Hristos, au trecut Dunărea, le-au plăcut pe pământurile dacilor, s-au așezat prin aceste locuri. De aici, împreună cu geții treceau Dunărea și îi atacau pe romani. În cele din urmă au dispărut celții de pe aceste meleaguri, dar au rămas urme clare în Europa, până în insulele britanice. “Dar eu mă duc în Maramureș și văd la Săpânța cruci celtice; ascult muzica: rezolvări armonice clare, cum găsești și în muzica celtică. Vioară cu două corzi, intervale mari, cvintă, cvartă, terțe luminoase, transparente… Într-o zi, primesc de la un vecin englez, dirijor de orchestră, un disc cu muzică din Dublin: piese sută la sută identice cu piese din Năsăud, pe care am ascultat-o la niște frați. Evident, muzicienii nu se cunosc unii cu alții. Atunci se pune întrebarea: cine a învățat pe cine muzica? Ei pe noi sau noi pe ei?! Eu cred că noi, fiind o cultură mult mai veche, iar ei un popor migrator, au luat de la noi ce au luat. La fel cu dansurile: dansează la fel ca în Maramureș. Ar trebui să știe irlandezii că au niște verișori mai îndepărtați la noi în țară. Piesele mele au acea alură celtică, doar că celții au alură românească”, susține Nicu Covaci.

TAMARA

“Deep in a country with tall mountains/She’s all alone…” Așa începe una dintre cele mai sensibile melodii din uriașul repertoriu Phoenix. “Am repetat-o o singură dată, în 2004, atunci când am venit prima oară în Phoenix”, spune chitaristul Cristi Gram. Iar ochii lui Nicu Covaci sunt în lacrimi. Pentru că Tamara este numele mamei sale, ucisă cu sălbăticie în 1992. “Prefer să nu o cânt… M-au pedepsit destul. Ne ducem cu toții, dar nu așa cum s-a dus maică-mea. Pentru tot ce am făcut și nu am făcut nimănui rău vreodată… Bine, am băgat oameni în spital, dar răul trebuie pedepsit de mic, că dacă nu îl pedepsești, nu îți faci bine nici ție, nici celorlalți. Și îl ajuți și pe Dumnezeu, care are probleme mari la ora asta. Nu am făcut rău la nimeni, dar am fost pedepsit într-un hal cum nu și-a imaginat nimeni.”

NICU COVACI DESPRE ACTUALII MEMBRI AI PHOENIX

Costin Adam, voce: “De când este vocea Phoenix, am devenit mai credibili decât până acum. Am avut și alți soliști vocali, pe care îi interesa doar să se audă ei bine. Pe Costin îl interesează mesajul. El crede și este convins de ceea ce spune. Alți soliști vocali se uitau în sală, câți oameni sunt și se gândeau cu câți bani se duc acasă”. Flavius Hosu, tobe (18 ani): “Este foarte tehnic. Admir la el independența: fiecare mână, fiecare picior face altceva. Și totuși, totul sincron, totul organizat”.Lavinia Săteanu, vioară: “Are o anumită eleganță pe scenă, și în interpretare, și în aspect. Era nevoie. O vioară dă bine la ceea ce facem noi și sunt fericit că am găsit-o”.

… ȘI FOȘTI MEMBRI AI PHOENIX

“Se suie în tren, se dau jos la a doua stație, la a cincea… Când au văzut ce eforturi și ce sacrificii se cer la Phoenix, s-au dat jos din tren și și-au făcut afacerile lor personale. Și-au făcut un nume la Phoenix, pe urmă s-au dus să-și facă businessul lor. Au trecut vreo 50 de oameni prin Phoenix. Eu nu am dat afară pe nimeni.”