Călăuza agentului fiscal

Călăuza agentului fiscal

Ne uităm în jur și vedem un mare deficit de înțelepciune politică. Ce înseamnă asta? Nu că am mai fi atât de naivi încât să ne așteptăm ca oamenii politici să urmărească exclusiv și în tot ceea ce fac „interesul public”. Asta măcar și pentu faptul că știm cât de vag și alunecos e acest concept. Nu, dar ceea ce suntem îndreptățiți să așteptăm (din păcate degeaba deocamdată) este ca politicienii să realizeze că este nevoie să mențină cât de cât un echilibru între interesele lor personale și de grup și interesele și preferințele celorlalte grupuri de orice fel din societate. Pentru ca măcar o pace precară și fragilă să fie posibilă.

De Ionuț Bălan

Până și Machiavelli, pe care mulți semidocți încă îl consideră arhetipul cinismului și lipsei de scrupule în politică, știa asta. Fără un minim consens al celor guvernați, nici o formă de guvernare nu e posibilă. Este logica elementară a politicii.

Dacă occidentalii l-au avut pe Machiavelli ca „guru” al înțelepciunii politice, prin a sa lucrare de referință Principele, noi românii l-am avut pe Neagoe Basarab și Învățăturile lui către fiul Teodosie. De altfel, s-a remarcat de mai multe ori că Neagoe este un soi de Machiavelli creștin-ortodox al Răsăritului.   

În tot cazul, ambii sunt exemple clasice de organizare intelectuală a înțelepciunii politice, sub formă de manuale cu lecții perfect inteligibile și aplicabile.

E ceva de care avem nevoie și în economie. Un manual de înțelepciune economică pentru politicieni.

Unii ar spune că multe lucrări din istoria economiei pot fi considerate a fi astfel de manuale. Dar eu aș vrea ceva mai simplu și mai direct și lesne aplicabil, nu ceva care să stimuleze sau să obosească excesiv intelectul. Căci, până la urmă, prin asta se deosebește în primul rând înțelepciunea de cunoașterea pur teoretică: prin aceea că e prin excelență practică și croită înspre îndrumarea acțiunii concrete.

Și ceva nepretențios, până la urmă: înțelepciunea nu e snoabă.

Așa cum este acest volum apărut în anul 1885 la Editura Librăriei Socecu & Comp. din București și intitulată simplu „Călăuza agentului fiscal”.

Exact de asta ar fi nevoie în momentul ăsta: de o „Călăuză a planificatorului bugetar”. Căci asta reprezintă principala formă de implicare a politicii în economie: planificarea încasărilor din taxe și impozite și redistribuirea lor prin legile bugetare. Dacă în asta nu există o minimă logică și coerență, atunci totul e pierdut, iar guvernarea – imposibilă.

Iar această „Călăuză” ar trebui să conțină câteva principii simple, de bază, cum ar fi:

• Aritmetica elementară nu poate fi păcălită la nesfârșit prin trucuri contabile;
• Nu se poate trăi etern pe deficit;
• Îndatorarea progresivă fără limite duce la faliment;
• Înăsprirea fiscalității duce întotdeauna la contrareacții firești de autoapărare din partea contribuabililor și nu ajută la nimic să-i declari moralist „evazioniști”;
• Taxe mai mari nu înseamnă încasări mai mari;
• Când îi iei cuiva bani, fă în așa fel încât să fie nevoit să facă eforturi cât mai mici ca să ți-i dea;
• Nu aștepta ca o presupusă „tiparniță-minune” să îți rezolve viciul de a cheltui mai mult decât încasezi.

Și lista principiilor ar putea să continue.