Bobi Pricop, regizor: Când tehnologia are rolul principal

Bobi Pricop, regizor: Când tehnologia are rolul principal

Inovează în teatru, fără a sacrifica emoția. Îmblânzește tehnologia și o folosește pentru a spune povești și mai puternice decât ar putea fi spuse fără ea. Regizorul Bobi Pricop are o energie creativă ce pare de neepuizat. Aceasta și curajul de a explora noi teritorii i-au permis să rămână activ chiar și în pandemie.

Pasiunea pentru tehnologie se reflectă în multe dintre piesele tale, iar efectele speciale și utilizarea mij­loacelor multimedia sunt un soi de trademark pentru tine. De ce ai ales acest mod de exprimare?

Tehnologia face parte din viețile noastre, are o influență profundă asupra modului în care comunicăm, în care trăim și întotdeauna m-a interesat cum poate fi folosită în tea­tru pentru a ne conecta unii cu alții, pentru a ne ajuta să vorbim despre și pentru lumea de azi. Cred că dacă e folosită ca vehicul pentru emoție, ea poate îmbogăți un act artistic, iar provocarea reală este de a o integra organic într-un spectacol, de-a nu fi doar un artificiu stilistic sau tehnic, ci o componentă absolut necesară pentru poveste, pentru a ajunge la esență. Nu am trasee multimedia prestabilite, mă interesează doar ce pot să descopăr și să redescopăr cu fiecare spectacol, fie că se petrece într-un mediu virtual sau într-un spațiu gol.

Iar relația cu tehnologia și new media ține cumva și de o teamă a mea de a nu rămâne într-o zonă de confort, de a avea mereu ceva nou de explorat. Plus că mi se pare și foarte ofertantă legătura dintre practicile digitale și artele performative, dintre emoție și mașinărie, interdisciplina­ritatea asta interesantă pentru procesele creative.

De-aceea aleg uneori să colaborez la anumite spectacole cu oameni din afara teatrului, din IT, inginerie, robotică etc., oameni de la care pot învăța lucruri noi, care vin cu o perspectivă proaspătă și care modifică esențial conversația artistică. Îmi plac experimentele și mă interesează să testez granițele convențiilor, să văd cât din viața noastră supertehnologizată poate fi adusă pe scenă și cum se schimbă raportul dintre sală și scenă.

Cum a fost ultimul an pentru tine, din punct de vedere profesional?

Ultimul an a fost unul plin de proiecte online, offline, hibrid, în care am încercat să dau un pic de sens haosului. N-am putut aștepta revenirea la „normalitate”, orice ar putea însemna asta, am vrut să văd ce înseamnă să funcționăm în imprevizibil, ce mai înseamnă teatrul și cum am putea să găsim soluții aproape radicale să ne conectăm cu publicul, într-un mediu nou. Așa că încă din martie am început cu trupa de la Reactor să gândim performance-ul „Exeunt”, pe texte de Lavinia Braniște (repetat integral pe Zoom).

În paralel, am lucrat cu dramaturgul Thomas Perle și echipa de la TNRS „Live”, un spectacol-hibrid la granița dintre teatru și cinematografie. Am făcut „Micul prinț”, la Teatrul Gong, am regizat niște spectacole lectură, un spectacol de teatru radiofonic și am adaptat pentru Zoom spectacolul interactiv „Work. No Travel”, de la Centrul ­Replika.

Care au fost principalele provocări pentru a reuși să rămâi activ ca ­regizor?

A fost o perioadă de pionierat, de învățat limbaje noi, de repetiții cu delay-uri și ecrane înghețate. A fost complicat cu indicațiile de regie care țin de nuanțe subtile, micile ajustări care se pot face imediat în lucrul la scenă, dar care au nevoie de multe explicații suplimentare pe Zoom. Dar cred că a fost superimportant să deprind niște skill-uri noi și să navighez prin mediul ăsta necu­noscut.

Unii oameni de teatru sunt de părere că jocul actorilor de pe scenă și experiența din sala de teatru nu pot fi replicate în online. Cum a fost pentru tine realizarea spectacolelor online sau hibride?

Pentru mine a fost esențial să îmi găsesc un sens și un scop în această perioadă și să reușesc să fac în continuare teatru, indiferent de platforma pe care o aveam la dispoziție, pentru a păstra acel sentiment de comunitate pe care ți-l dă o experiență artistică împărtășită.

Iar „Live” este primul spectacol, din perioada mid-pandemie, pe care l-am repetat în teatru și s-a jucat și transmis în direct de pe scenă. Testează mult mai aplicat granița dintre scenă și film, culisele sunt la vedere, iar actorii se transformă de la o scenă la alta în cameramani sau regizori tehnici. Și m-a interesat această convenție pentru că eram într-un moment în care nu puteau miza pe mijloacele teatrale tradiționale.

Cum privești rolul unei platforme precum „Scena digitală” în astfel de vremuri? Dar în viitor?

Cred că este foarte important rolul „Scenei digitale” în această perioadă și chiar mi s-ar părea necesar să continue această stagiune paralelă, online, atât pentru un public care poate n-are posibilitatea de a ajunge în sala de teatru, cât și pentru artiști, ca spațiu liber în care să exploreze tehnologii și formule estetice noi.

E o provocare care poate duce la viziuni noi, nebănuite rezolvări dramaturgice și, de ce nu, poate face munca noastră mai atractivă pentru anumite segmente de public.

Care anticipezi ca va fi impactul pe termen mediu și lung pe care ultimul an îl va avea asupra lumii artistice, asupra teatrului?

Mi-aș dori ca producțiile digitale să nu fie privite ca soluții de avarie, ci ca proiecte importante, necesare. Asta pentru a ne asigura că va exista un interes de dezvoltare a unor propuneri valoroase în această zonă, nu doar a unor difuzări online a unor producții concepute pentru sala de spectacol.

E nevoie de mai mult dialog în acest sens, aș fi sperat ca în ultimul an să se deschidă mai multe conversații aplicate despre artele performative în mediul online și despre mijloacele pe care le folosim ca să spunem povești. Mie mi s-a părut important în peri­oada asta să caut direcții alternative și să nu încremenesc într-o zonă de siguranță artistică, așteptând ca ­lucrurile să revină la „normal”.

Recent, a avut loc premiera unei noi piese regizate de tine, „Conferința iraniană”, care s-a jucat în sală, cu public. Cum a fost această întoar­cere pentru voi, artiștii, și cum ai resimțit vibrația din sală?

Bineînțeles că emoția pe care o simți în sală, schimbul de energie cu spectatorii sunt extraordinare. Mai ales pentru acest spectacol, în care fiecare monolog deschide o conversație indi­rectă cu pu­blicul, propunând niște discursuri extrem de provocatoare și de paradoxale.

Mi-am dat seama cât de dor îmi era să văd reacțiile oamenilor pe viu, să parti­cip pe viu la transferul ăsta dintre scenă și public. Atmosfera e puțin diferită, dar simt că oamenii vin cu o deschidere și o bucurie mai mare la teatru, că nu mai e doar un eveniment de bifat, ci îți dai seama că este o experiență de care trebuie să profiți din plin, că e o șansă pe care poate n-am conștientizat-o până acum, să fim împreună într-o poveste și să fim generoși unii cu alții.

Cum definești succesul în meseria ta și cum te raportezi la proiectele tale?

Cred că succesul care mă interesează de fapt e să reușesc să schimb ceva în omul care intră în sală la unul dintre spectacolele mele, să-i pot oferi o perspectivă diferită, o experiență valoroasă, să simtă că are niște întrebări noi, niște provocări. Asta mi se pare important.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 354 (15 iunie – 15 iulie 2021). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.