fbpx
Mediul de afaceri

Adrian Stanciu: Trei teme de reflecție, în vremuri de incertitudine

Scris de BizTeam
Adrian Stanciu: Trei teme de reflecție, în vremuri de incertitudine

Când am primit invitația de a scrie acest articol, primul meu impuls a fost să refuz. Pe de-o parte pentru că nu cred că multă lume îl va citi, că mai avem răbdare de filozofii din astea, pe de alta pentru că mă îndoiam că am ceva de spus. După ceva chibzuință mi-am dat seama că pot găsi o temă utilă și că oricât de puțini ar citi-o, tot e ceva.

Text de Adrian Stanciu

Tema mea sunt de fapt trei. Trei teme de reflecție, în vremuri de incertitudine.

Prima temă

Mintea noastră e foarte prost echipată ca să facă față incertitudinii. Ea se bazează pe categorii, orice eveniment și orice obiect întâlnim, pentru a-l putea lua în considerare și a reacționa la el, trebuie să-l includem într-o categorie. Asta face ca acele evenimente care au o mare componentă de incertitudine să fie imposibil sau foarte greu de înțeles, iar mintea să le forțeze într-o categorie simplificatoare. Să vă dau un exemplu, îl dau mereu studenților mei de la MBA. Să presupunem că mergeți la un control medical complet pentru o angajare și doctorul vă cheamă în cabinet să vă vorbească și vă spune următorul lucru: “îmi pare rău să vă anunț că ați ieșit pozitiv la testul HIV. Dar vă rog să nu vă alarmați, aceste teste nu sunt perfecte, dau rezultatul corect doar în 99% din cazuri, în 1% din cazuri dau un rezultat fals pozitiv, deci e posibil să nu aveți totuși HIV”. Întrebarea e, cât de alarmați ar trebui să fiți? Ce risc credeți că aveți să aveți HIV? Faceți o pauză, dați un număr, înainte de a citi mai departe.

Dacă aveți o minte antrenată la gândire statistică, la operare cu variabile aleatoare, ar trebui să spuneți că vă lipsește o informație, și așa e. Vă lipsește informația despre incidența HIV în populația generală. În Europa e cam 0,06‰. Pentru simplificare, să zicem cam 1 la 10.000. Asta înseamnă că înainte să faceți testul, aveați o șansă de 1 la 10.000 să aveți HIV, acum aveți una de 99 de ori mai mare, adică cam 1 la 101, ceva sub 1%. Nicidecum 99. Mă, rog, calculul e un picuț mai complex, dar rezultatul e cam tot pe aici. Sunt sigur că foarte puțini din cei care au încercat exercițiul au ajuns la concluzia asta. Cu asta ne confruntăm acum. Cu analize pline de incertitudini. E nevoie să vă scoateți de la dulap cunoștințele de matematică, statistică și pur și simplu să vă antrenați un pic mușchiul gândirii critice. Dacă tot stăm acasă, să facem ceva util cu timpul. Urmați cursul de gândire critică al colegului meu Radu Atanasiu pe Iversity, e excelent. Păstrați-vă rațiunea.

A doua temă

Cea mai veche emoție umană e frica. Vine de la pești, are 300 de milioane de ani. Ea generează reacții extrem de puternice, care preiau complet controlul sistemului în caz de pericol, schimbând inclusiv fiziologia corpului. Are un rol esențial în supraviețuire, de asta există. În același timp are o verișoară distrugătoare, anxietatea. Frica funcționează pentru că adună energia într-un singur loc și o îndreaptă către îndepărtarea pericolului. Anxietatea e distrugătoare pentru că dispersează și blochează energia. Diferența dintre ele e că frica are un obiect, anxietatea e difuză, neprecizată. Senzația de frică e angajată de evenimente care nu se încadrează în categoriile cunoscute. Mintea le analizează apoi și decide dacă asta e un pericol sau nu. Starea de mijloc, însă, lipsa certitudinii, nu generează pericol ci anxietate. Pericolul generează frică, incertitudinea generează anxietate. Nevoia de a înlătura anxietatea poate duce la supra-simplificări grosolane ale realității pentru a o face previzibilă, ușor de înțeles și de catalogat. Asta duce la proliferarea teoriilor conspirațiilor. O să observați că toate aceste teorii, fără excepție, duc la un locus extern de control, cum zic psihologii, adică îndeamnă către credința că ești victimă, nu ai nimic de făcut, nu ești nici vinovat de ceva și nici răspunzător de vreo acțiune. Duc la pasivitate.

Dacă, însă, nu duc la pasivitate, atunci duc la o panică difuză, la acțiuni frenetice de a înțelege și căuta un filon logic, la căutarea frenetică de certitudini. În lipsa lor, panica se accentuează într-o spirală infernală de stres și anxietate. Problema e puternic amplificată de rețelele sociale care funcționează mai abitir decât oricând ca gigantice camere cu ecou în care toate conspirațiile, toate angoasele și toate obsesiile sunt amplificate monstruos de “confrimation bias”.

Problema e că stresul are un puternic efect imuno-supresor, vă diminuează capacitatea de apărare a sistemului imunitar iar ea e singura pavăză acum în fața acestui virus. Ar fi ușor să vă spun: calmați-vă. Știu că e mult mai ușor de spus decât de făcut, dar vă spun așa: distanțați-vă de explicațiile fanteziste, evitați oamenii toxici, oamenii care au păreri care vă confirmă fricile, folosiți cu energie briciul lui Occam, acea euristică care spune că dacă există mai multe explicații posibile, cea mai simplă e probabil cea mai adevărată. Informați-vă doar din surse verificate, coerente. Învățați să acceptați că există hazard și există nesiguranță și că nesiguranța nu e acelați lucru cu neputința. Trăim în fiecare zi cu hazardurile cunoscute. Ceea ce ne panichează acum nu e hazardul ci necunoscutul, e un fel de hazard la pătrat. Nu știm ce nu știm. Dacă nu faceți asta vă faceți singuri rău și e păcat.

A treia temă e cea mai grea

O să o încep cu o poveste personală. De când eram copil am fost mereu îngrozit la ideea că am să mor. Foarte mulți ani am avut atacuri de panică aproape zilnice la ideea asta. La un moment dat am reușit să-mi impun să nu mă mai gândesc la asta, întrucât oricum nu puteam schimba nimic, măcar să nu-mi stric anii de viață. Chiar și asta a fost foarte greu. Acum aproape un an am trecut, însă, printr-un eveniment medical care mi-a amenințat serios viața. A început când eram pe mare, fără acces la vreun medic. M-am simțit rău, am avut migrene care nu treceau cu nimic, o senzație de presiune în tâmple. Când am ajuns, în fine, acasă, îmi trecuseră, dar am constatat că lăsaseră în urmă niște urme, aveam pleoapa stângă căzută. M-am dus la un neurolog care m-a diagnosticat după un RMN cranian cu o disecție de carotidă. Asta e ceva extrem de riscant și cel mai adesea fatal. Din fericire, cazul meu a fost ușor, unul din nu știu câte, pentru că toți medicii care m-au supravegheat în zilele care au urmat s-au mirat. Toți mi-au spus că e foarte grav și potențial fatal. Toți în jurul meu erau foarte îngrijorați. Am constatat că mie nu mi-e frică deloc. Nici o secundă. Nu am înțeles de ce și m-am gândit mult la asta. Și am descoperit că undeva, în subconștientul meu, s-a instalat acest gând epicurian asupra morții: unde moartea e, eu nu sunt, unde eu sunt, moartea nu e. Sunt la fel de viu sau de mort în orice moment al existenței mele, moartea, de fapt nu există. Dar îmi prețuiesc viața, fac orice pot ca să o păstrez și să o am bună și plină și cu sens. Dar nu mă mai tem de moarte. Poate că vom ieși cu toții din această încercare astfel întăriți. În orice criză e și o oportunitate.

Vă doresc sănătate, putere și înțelepciune.

Publicat la data de: 25-03-2020