fbpx
Mediul de afaceri

Joseph E. Stiglitz: O problemă globală cere o soluție globală

Scris de BizTeam
Joseph E. Stiglitz: O problemă globală cere o soluție globală

Pe măsură ce se răspândea dintr-o țară în alta, noul coronavirus nu a ținut cont de granițe sau de ziduri de frontieră “mari și frumoase”. Și nici de efectele economice ce l-au urmat. După cum era clar încă de la început, pandemia de COVID-19 este o problemă globală, care cere o soluție globală.

Text de Joseph E. Stiglitz

În economiile avansate ale lumii, compasiunea ar trebui să reprezinte o motivație suficientă pentru a sprijini un răspuns multilateral. Dar o acțiune globală este imperioasă și pentru propriul interes. Câtă vreme pandemia face încă ravagii oriunde, va reprezenta o amenințare pentru toată lumea, atât din punct de vedere epidemiologic, cât și economic.

Impactul COVID-19 asupra economiilor emergente și în dezvoltare abia a început să devină evident. Sunt motive solide să credem că aceste țări vor fi afectate mult mai grav de pandemie decât economiile avansate. Pentru că oamenii din țările mai sărace trăiesc de obicei foarte aproape unii de alții și o mai mare parte a populației are probleme de sănătate care o face mai vulnerabilă în fața noii boli. Iar sistemele de sănătate ale acestor țări sunt și mai puțin pregătite decât cele ale economiilor avansate – care nici ele nu au făcut deloc față.

Un raport din 30 martie al Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare ne dă o idee despre ce urmează să se întâmple în economiile emergente și în curs de dezvoltare. Cele mai solide dintre acestea se bazează pe exporturi pentru creștere economică, iar acestea se vor prăbuși acum, când economia globală se va contracta. Nu e deloc surprinzător nici faptul că fluxurile de investiții s-au prăbușit la nivel global, o dată cu prețul materiilor prime, un semnal foarte prost pentru exportatorii de resurse naturale.

Aceste evoluții se reflectă deja în dobânzile la care se împrumută guvernele din țările în dezvoltare. Multe state vor reuși din ce în ce mai greu să rostogolească datoria publică în acest an la dobânzi cât de cât rezonabile. S-ar putea să nu reușească deloc.

În plus, țările în dezvoltare au opțiuni tot mai puține și mai dificile privind modalitatea de a lupta contra pandemiei. Când oamenii trăiesc de pe o zi pe alta, fără protecție socială adecvată, pierderea surselor de venit echivalează cu condamnarea la foamete. Iar aceste țări nu pot face ce au făcut Statele Unite ale Americii, care până acum a adoptat un pachet de 2.000 de miliarde de dolari care va umfla deficitul fiscal cu 10% din PIB, peste deficitul de 5% dinaintea pandemiei.

După un summit virtual organizat pe 26 martie, liderii G20 au dat un comunicat prin care se angajează “să facă orice va fi necesar și să folosească toate politicile și instrumentele disponibile pentru a minimaliza pagubele economice și sociale ale pandemiei, să reia creșterea globală, să mențină stabilitatea piețelor globale și să întărească rezistența acestora”. Sunt cel puțin două lucruri ce pot fi făcute în această direcție în legătură cu situația gravă din economiile emergente și în dezvoltare.

În primul rând, trebuie să se folosească din plin Drepturile Speciale de Tragere (DST) ale Fondului Monetar Internațional, care reprezintă o formă de “monedă globală” pe care instituția a fost autorizată să o creeze încă de la înființarea sa. DST reprezintă un ingredient esențial al ordinii monetare internaționale promovate de John Maynard Keynes în timpul Conferinței Bretton Woods, din 1944. Ideea de bază este că, întrucât orice țară dorește să-și protejeze cetățenii și economia în timpul unor crize, comunitatea internațională ar trebui să aibă un instrument prin care să ajute țările cel mai agrav afectate fără ca bugetele naționale să fie afectate.

O emisiunea standard de DST, cu 40% din aceste drepturi speciale de tragere îndreptate către economiile emergente și în dezvoltare, ar face cu adevărat diferența. Ar fi și mai bine dacă economiile dezvoltate cum e cea americană ar dona sau concesiona DST-urile proprii către un fond dedicat ajutorării țărilor mai sărace. Desigur, țările care ar acorda acest ajutor ar pune anumite condiții, cum ar fi interzicerea salvării instituțiilor de credit.

Ar fi crucial, de asemenea, ca țările creditoare să ajute printr-un moratoriu temporar asupra datoriilor țărilor emergente și în dezvoltare. Ca să înțelegem de ce este atât de important, să analizăm economia SUA. Luna trecută, Departamentul pentru Locuințe și Dezvoltare Urbană a anunțat că, timp de 60 de zile, nu se vor face executări silite în cazul ipotecilor asigurate la nivel federal. Este o parte integrantă a “înghețării” întregii economii americane ca răspuns la criza provocată de COVID-19. Angajații stau acasă, restaurantele sunt închise, liniile aeriene sunt practic închise. De ce ar trebui să li se permită creditorilor să continue să adune profituri, mai ales când ratele dobânzilor pe care le au ar fi trebuit deja să creeze o anvelopă suficient de mare pentru situații de risc? Dacă nu apare acest moratoriu din partea creditorilor, mulți datornici vor ieși din criză cu datorii mai mari decât ar putea plăti înapoi vreodată.

Astfel de moratorii sunt la fel de importante pe plan global, nu doar intern. În condițiile actuale, multe țări nu pot pur și simplu să-și plătească datoriile. Și, dacă nu sunt înghețate plățile de acest gen la nivel global, s-ar putea să avem falimente uriașe în lanț. În multe economii emergente și în dezvoltare, guvernul nu poate alege decât între a nu plăti creditorii externi sau a-și lăsa mai mulți cetățeni să moară. Evident, a doua opțiune va fi inacceptabilă în majoritatea țărilor, deci singura opțiune reală pentru comunitatea internațională este între un moratoriu organizat și unul dezorganizat, scenariul al doilea urmând să provoace turbulențe grave și costuri mult mai mari pentru economia globală.

Desigur, ar fi fost și mai bine să fi existat un mecanism instituțional pentru restructurarea datoriilor suverane. Comunitatea internațională a încercat să facă asta în 2015, când Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat un set de principii comune. Din păcate, acel cadru nu a fost sprijinit de către principalele țări creditoare. Este probabil prea târziu să înființăm un astfel de sistem acum, ca să fie folosit în criza actuală. Dar vor apărea, inevitabil, multe alte crize în viitor, deci restructurarea datoriilor suverane ar trebui să fie foarte sus pe agenda prorităților după această pandemie.

Cum spunea John Donne, “Nici un om nu este o insulă”. La fel se întâmplă și cu țările, așa cum a arătat din plin criza provocată de COVID-19. Poate comunitatea internațională ar face un pustiu de bine dacă și-ar scoate capul din nisip.

Joseph E. Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, este profesor universitar la Universitatea Columbia și economist-șef la Institutul Roosevelt. Cea mai recentă carte pe care a scris-o este “People, Power, and Profits: Progressive Capitalism for an Age of Discontent”.

© Project Syndicate

Publicat la data de: 06-04-2020