Aur sau argint?
Reading Time: 5 minuteScriam la un moment dat într-un articol numit “QE face aurul mai scump decât platina”, că dacă se ajunge ca un conductor electric mai slab să atingă un preț mai mare, poate că ar fi de preferat argintul, și în felul acesta nu s-ar mai destabiliza raportul natural dintre platină și aur condiționat de cererea și oferta de pe piața de mărfuri. De ce aduc în discuție al treilea metal, fiindcă bimetalismul aur-argint a dominat multe secole sistemele monetare, până când Legea lui Gresham decide păstrarea aurului și înlăturarea argintului.
De Ionuț Bălan
Regula formulată de economistul englez în secolul XVI spune că atunci când două monede circulă concomitent pe o piață publicul o va considera pe una bună și pe cealaltă rea.
În momentul de față aurul costă 1.280 dolari/uncie, argintul ceva peste 14, așadar raportul dintre ele e de 1 la 90.
Dar a fost întotdeauna așa? Haideți să deschidem cartea, “Afaceri și căderi financiare în lumea capitalului”, să răsfoim capitolul “Aur sau argint?”.
Regele Croesus, părintele monedei metalice (sec. IV i.Hr.), stabilește un raport aur-argint de 1:13. În vreme ce în timpul împăratului Traian el se situează la 1:12.
Urmează o perioadă în care argintul are un ascendent. Până în 1.300 circulația monedelor e limitată, tranzacțiile comerciale sporadice, iar argintul, cu valoarea mai redusă, răspunde mai bine unui schimb de mărfuri scăzut.
Dar relațiile sat-oraș iau amploare, negoțul înflorește, moneda de argint e mai puțin adecvată și se produce revirimentul aurului. Veneția emite în 1252 florinul și în secolul următor și restul Europei reîncepe baterea banilor din aur și cursa aur – argint se declanșează.
Inițial, bimetalismul se corelează cu diversitatea plăților. Cele mărunte, zilnice, se fac în argint, iar aurul servește la achitarea sumelor mari, ce necesită efort de transport dacă se fac în argint. În Moldova, de pildă, în secolele XV – XVII vânzările imobiliare se realizează doar în florini de aur venețieni.
Mai valoros, aurul se impune treptat ca simbol al bogăției, e mai ușor de tezaurizat. În schimb, argintul e împins spre periferia sistemului monetar. Tradiția acestei diferențieri s-a păstrat multă vreme și a dat naștere la obiceiuri pe care doar istoria le explică. În Anglia, în secolele XVI – XVII, moneda standard se numește guineea de aur (aurul provenea din Golful Guineei). Moneda de argint e shilingul. Raportul dintre monede e de 1:20, iar ulterior devinde de 1 guinee la 21 shilingi.
Atât guineea cât și shilingul pot fi folosite pentru plăți, dar banii din aur servesc pentru plăți mai importante, nu pentru cheltuieli zilnice, precum shilingii.
Un consult la medic costa o guinee și acest tarif a rămas în Regatul Unit până în zilele noastre. Guineea de aur a dispărut, dar guineea rămâne unitatea de calcul specială pentru consultul medical, sau pentru operațiuni comerciale.
Ea se utilizează și astăzi în vocabularul curent al limbii engleze. În același timp, shilingul este unitatea prin care orice gospodină din Marea Britanie își face calculele la piață.
Bimetalismul răspunde anumitor cerințe, dar este, în esență, un sistem instabil. Începând cu domnia reginei Elisabeta I, circulația monetară e supusă unor reguli care ferind-o de abuzururile din trecut, i-au asigurat o anumită stabilitate. Dar toate încercările de a stabili un raport fix aur – argint, esențial pentru funcționarea normală a bimetalismului și pentru evitarea speculațiilor, eșuează.
Vestitul astronom și fizician englez Isaac Newton încercă în 1717 să rezolve problema bimetalismului. Din 1601 până în 1717 lira sterlină – păstrându-și intactă cantitatea de argint pe care o conținea – suferă o deteriorare a valorii față de aur cu o treime, deoarece prețul argintului scade. Descoperirea unor zăcăminte de argint în America determină o abundență de metal și deteriorarea raportului aur – argint de la 1:13 la 1:16. Asta îl determină pe șeful monetărie statului, Newton, să stabilească un raport fix aur-argint de 1:15,2.
În Franța însă argintul e mai bine evaluat, la 1: 14,5, ceea ce duce la scurgerea metalului alb din Anglia, peste Canalul Mânecii. Fenomenul nu ia, din fericire, proporții, deoarece monedele britanice de argint sunt de proastă calitate, dar Anglia învață că nu se mai poate baza pe argint.
La sfârșitul secolului XVIII atât Franța, cât și Anglia au serioase dificultăți financiare la care contribuie revoluția franceză și războiele napoleoniene. Monetăriile încetează să mai bată monedă. Ambele țări renunță să mai introducă în circulație noi monede de aur și argint, folosind temporar bancnotele de hârtie neconvertibile în metale nobile.
În 1821, în UK, s-a trecut din nou la covertibilitatea bancnotelor. Noua monedă metalică – denumită sovereign – e din aur și valorează cât o liră. Monetăria engleză în acea perioadă nu mai emite bani de argint. De ce? O lege promulgată de Parlamentul britanic în 1816, specifică faptul că, după victoria asupra lui Napoleon, Anglia trebuia să revină la convertibilitate, a posibilitatea ca bancnotele Băncii Angliei să fie transformate în aur sau argint; legea prevede însă că asupra monedelor de argint să se aplice un senioraj, pe când în cazul celor de aur, nu. Aceasta însemna revenirea la o practică la care se renunțase de mult.
Moneda de argint ar trebui să valoreze în realitate mai puțin decât suma înscrisă pe ea. Promotorii legii doresc să sublinieze astfel că argintul devine un etalon monetar subsidiar. În cele din urmî însp prevederea privind baterea monedelor de argint nu mai e aplicată și acesta este momentul crucial în stabilirea etalonului aur, deoarece argintul va dispărea ulterior din circulația monetară. La prima vedere se poate vorbi de o scăpare administrativă, dar trecerea la monometalism reprezintă, de fapt, un proces ireversibil. Iar abandonarea bimetalismului se produce mai întâi în Regatul Unit, deoarece contradicțiile se manifestă mai puternic acolo unde comerțul joacă un rol important în viața economică. Ce se întâmplă în celelalte țări?
În 1821, Franța, Italia, Elveția, Belgia, SUA au încă un sistem bimetalist. În Germania și în țările Europei centrale argintul e, în continuare, mai utilizat în circulația monetară comparativ cu aurul. Dezvoltarea comerțului și în general a economiei face mai dificilă menținerea unui raport aur-argint.
Dificultățile cunosc o amploare deosebită în SUa, unde președintele Jackson stabilește în 1834 un raport aur – argint de 1: 16, favorabil pentru aur. În consecință, în SUA aurul dispare din circulație, fiind tezaurizat, iar argintul din America caută locuri unde e mai bine evaluat.
Apoi, descoperirile de aur și cunoscuta gold rush din California duce la o abundență relativă de aur și la scăderea prețului în America. Lucrurile se inverseză și argintul începe să plece din Europa în America.
Dar lovitura de grație dată bimetalismului vine în 1865 – 1870, când descoperirile de argint din Nevada îl fac abundent în America și Europa e din nou inundată de acest metal.
Epoca bimetalistă se încheie, practic, în 1873. Victorioasă în războiul din 1871 contra Franței, Germania cere ca despăgubirile de război de cinci miliarde de franci să-i fie plătite în aur. Pe baza acestor rezerve, Germania trece la etalonul aur.
În 1873, toate țările Uniunii Latine – grup de state, în frunte cu Franța, care au menținut bimetalismul și au încercat să-l apere prin stabilirea unui raport fix între aur și argint (România a făcut parte din Uniune) – opresc baterea monedelor de argint. Statele Unite renunță și ele la bimetalism în 1879.
Aurul învinge. Legea lui Gresham decide păstrarea aurului și înlăturarea argintului. În momentul de față raportul aur – argint nu mai e de 1:13 sau 1:12 ca în antichitate, ci de 1:90.
Ionuț Bălan este jurnalist independent, fost redactor-șef al revistei “Finanțiștii“, publicist la “Jurnalul Național“, “Săptămâna financiară“, “Piața financiară“, “Curentul“, “Bursa“, “Evenimentul zilei“. Mai multe materiale de același autor găsiți pe www.bloguluibalan.ro
Urmăriți Revista Biz și pe Google News. Abonamente Revista Biz