Arta de a evalua artă

Arta de a evalua artă

Dacă în urmă cu câțiva ani, evaluarea de bunuri de artă nu exista, în prezent, pe măsură ce tot mai mulți români investesc în artă, dezvoltarea pieței  de evaluare a obiectelor de artă este una explozivă.

Evaluatorul de artă Cristian Gavrilă ne-a explicat ce fel de opere de artă fac obiectul evaluărilor solicitate de români, cum se învață arta de a evalua artă, dar și cu ce provocări se confruntă un evaluator de artă în condițiile în care sectorul asigurărilor răspunde timid la cererea tot mai mare de asigurare a bunurilor de artă, iar băncile acceptă foarte rar garantarea unui credit cu bunuri de artă.

Din 2021, Cristian Gavrilă s-a alăturat echipei Appraisal & Valuation, deținătoarea brandului NAI Romania & Moldova și singura companie de evaluări listată la Bursa de Valori București, sub simbolul APP.

Ne puteți spune câteva cuvinte despre procesul de evaluare a obiectelor de artă (ce este evaluarea de artă, cum se face, în ce context este solicitată evaluarea)?

Evaluarea bunurilor de artă e unul din acele domenii de confluență a mai multor meserii.

Pe de o parte, stabilirea valorii necesită o cunoaștere a bunurilor de artă, fie că vorbim de pictură sau de carte veche, fie de semnătura lui Napoleon sau pușca de vânătoare a lui Alexandru Ioan Cuza. Identificarea și stabilirea autenticității intră în competențele experților, în mare parte specialiști din muzee și care își dedică activitatea câte unui domeniu pe care îl aprofundează oricât de mult.

Pe de altă parte, însă, evaluarea este o meserie „contabilicească”, se lucrează cu cifre, cu analize de piață și cu metodologii, lucruri ce rămân în umbra măreției poveștii bunului evaluat. Însă ele capătă importanță în bătălia pentru credibilitatea raportului de evaluare, pentru că raportul trebuie să concluzioneze valoarea, iar aceasta se exprimă în bani.

Astfel, rolul evaluatorului este de a crea o punte între frumos și mercantil, a înțelege motivația unui cumpărător de a cumpăra un bun de artă, a unui vânzător de a-l vinde și de a traduce aceste emoții în cifre care pot fi analizate.

Nevoile pentru aceste cifre sunt diverse. Ca și în cazul altor bunuri, fie ele mobile sau imobile, valoarea este necesară pentru operațiuni economice, pentru asigurarea bunurilor, pentru garantarea împrumutului bancar, în cazul nefericit al insolvenței sau falimentului sau în dezbaterile meselor succesorale sau partajelor.

Cum se învață arta de a evalua artă și cum sunt acreditați experții?

Încă nu avem o școală care să ne învețe cum să ne placă arta. Pasiunea pentru un domeniu sau altul al artei se dezvoltă în timp și ține, probabil, de cultura generală dobândită în școală sau în familie. Această pasiune, în cazurile fericite, devine profesie și atunci experiența este cea care „învață”. Experți devin aceia care au norocul, dar și aplecarea, de a le place ceea ce fac și, întâmplător sau nu, acel lucru să fie un domeniu de artă. Sigur, există un sistem de acreditare a experților care ține seama de studiile acestora, de lucrările publicate, de expozițiile organizate și altele asemenea. Dar acest sistem poate doar atribui o patalama, o ștampilă, nu transformă o persoană în expert peste noapte. Experții se formează în timp, pe măsură ce munca lor de cercetare devine apreciată de piață, fie că vorbim de instituțiile publice, fie că vorbim de sfera privată a circuitului bunurilor culturale.

Evaluatorul, însă, nu e neapărat expert, așa cum nici experții nu sunt neapărat (și nici foarte des) evaluatori. Evaluatorii sunt acreditați printr-o procedură oarecum mai complexă, în sensul că primesc o formare inițială condensată, li se predau definiții și metodologii și sunt ghidați în problemele tipice de evaluare. Dar și în acest caz experiența este cea care „învață”. Ca în orice domeniu, la început rezolvi probleme mai simple, iar odată cu timpul, ajungi să rezolvi și probleme complexe.

Regula de aur a profesiei de evaluator este să nu faci ceea ce nu știi. Standardele de evaluare pun un mare accent pe identificarea corectă a competențelor evaluatorului, a surselor de informații utilizate, pe descrierea metodologiilor utilizate, pe explicarea modului în care acestea sunt aplicate, astfel încât valoarea concluzionată în raportul de evaluare să fie cât mai credibilă.

De aceea, nu sunt rare cazurile în care evaluatorii lucrează împreună cu experții sau își bazează evaluarea pe identificări și constatări asupra bunurilor făcute de experți. Evaluatorul este, prin natura muncii sale, un generalist în domeniul bunurilor culturale, iar când problema de evaluare este mai complexă, este posibil ca nivelul de pregătire necesar într-un anume domeniu să fie peste competențele sale. Imaginați-vă un singur om care să poată evalua „Cumințenia Pământului” sau Sarmisegetuza, iar ulterior evaluării să obțină și consensul breslei că valoarea concluzionată este cea corectă.

Ce fel de opere de artă fac obiectul evaluărilor solicitate de persoane fizice și ce tipuri de servicii de expertiză oferiți?

Vocația de bun cultural o au foarte multe bunuri mobile. Americanii nici nu le privesc ca bunuri culturale, ci ca „bunuri personale”, pentru că, practic, tot ceea ce avem în jurul nostru are o componentă estetică, științifică sau tehnică. Iar pe măsură ce trece timpul, aceste obiecte capătă și o componentă istorică și memorială. Așa că vom întâlni evaluare de artă la monede mai vechi și mai noi, la icoane, la tablouri și sculpturi, la mobilier și alte asemenea, pe care cu siguranță că le intuiați. Dar întâlnim evaluare și la locomotive vechi, la mașini de epocă, mașini de scris, la calculatoare din anii ‘80, la genți și obiecte vestimentare, la figurine Star Wars și adidași ediție limitată. Iar cea mai ciudată solicitare primită vreodată a fost evaluarea unuia din cele trei piroane cu a fost răstignit Iisus, ocazie cu care am învățat că nu orice problemă de evaluare are și o rezolvare.

Tot mai mulți români investesc în artă, ceea ce duce la dezvoltarea pieței de evaluare a obiectelor de artă. Cum a evoluat aceasta în ultimii ani?

Evaluarea de bunuri de artă nu exista acum câțiva ani. Nevoia era, dar nu atât de mare cât să genereze interes. Evaluarea în sine e o profesie tânără. Ea a apărut în 1907, când un fermier american a fost despăgubit pentru că o cale ferată traversa pământurile lui. Cum despăgubirea acordată a fost „la metru pătrat”, mă rog, la picioare pătrate, fermierul a mers în instanță și a explicat că vacile sale se tem de linia de cale ferată și nu vor să o traverseze, astfel încât pășunea lui s-a diminuat cu mult mai mult, că terenul de după calea ferată a devenit inutilizabil pentru afacerea sa. Și atunci a apărut prima problema oficială de evaluare. Care era prejudiciul cauzat fermierului de expropriere? De atunci, am ajuns să utilizăm evaluarea la privatizările de întreprinderi din anii 1990, la creditele ipotecare, la listarea pe bursă, la asigurarea bunurilor, la raportările financiare ale companiilor și a instituțiilor publice, la impozitarea proprietăților private și cu siguranță că mai sunt și alte domenii care se vor dezvolta și vor avea nevoie de evaluare.

În cazul bunurilor de artă, linia este, firește, ascendentă și crește odată cu piața de artă și cu dezvoltarea instrumentelor disponibile.

Ne puteți spune câteva cuvinte despre relația pe care o are un evaluator de obiecte de artă din România cu băncile și firmele de asigurări din România?

Deocamdată, sectorul asigurărilor răspunde timid la cererea tot mai mare de asigurare a bunurilor de artă. Sectorul bancar acceptă foarte rar garantarea unui credit cu bunuri de artă. Pe măsură ce evaluarea bunurilor de artă se profesionalizează, încrederea clienților în rapoartele de evaluare crește și liniile de business se dezvoltă. Și, pe măsură ce acestea se dezvoltă, cererea de evaluare de artă crește și ea.

Care sunt provocările cu care vă confruntați ca evaluator de obiecte de artă?

Probabil cea mai mare provocare în evaluarea bunurilor de artă este timpul. Obiectul de artă este pretențios, cere să fie descoperit, studiat, cercetat. Nu își arată detaliile ușor și câteodată este atât de ermetic că prea puțină lume îl poate desluși sau înțelege. Acesta este motivul, cred, pentru care la intervale de timp citim prin ziare că un bun cumpărat cu 2-3 euro din târgul de vechituri a fost vândut cu multe milioane la o casă de licitații. Sigur, vorbim de niveluri de piață diferite, cercetarea în târgul de vechituri nu poate fi la nivelul celei făcute de experții unei case de licitații. Dar greșeli se fac peste tot. Atribuiri greșite sau simpla neidentificare a bunului pot duce la diferențe de prețuri uriașe.

Când evaluez un bun de artă, evaluez, de fapt, cel puțin cinci. Pentru că aceeași muncă de identificare a bunului subiect trebuie făcută și pentru fiecare din bunurile cu care compar bunul subiect. Fiecare preț de adjudecare trebuie corelat cu elementele distinctive ale bunului vândut. Două cărți vechi, același titlu, aceeași ediție, pot avea prețuri semnificativ diferite dacă una dintre ele are adnotări prețioase, ale unei personalități sau care face referire la un eveniment important sau descrie ceva inedit. De aceea, partea pregătitoare a evaluării, documentarea, poate dura chiar săptămâni, mai ales dacă domeniul este unul foarte de nișă și experții foarte rari. Există chiar domenii în care nu există experți și atunci cercetarea trebuie făcută ca la școală, pornind empiric și descoperind surse de informații și construind, practic, o metodologie.

Un caz aparte a fost evaluarea prejudiciului generat de publicarea, de către un ziar, a unei fotografii fără menționarea numelui autorului, fotografie devenită virală și preluată de-a lungul anilor de zeci de publicații. Cu toate că există o lege a dreptului de autor care conferă autorului dreptul nepatrimonial al menționării la orice distribuire, în România nu a existat vreun alt caz de despăgubire și nici vreo speță care să ajute la identificarea unei metodologii. Astfel încât problema de evaluare s-a tradus, de fapt, într-o problemă de drept civil și a necesitat mai multe persoane și un timp foarte lung pentru rezolvare.

Dar probabil toate aceste provocări vor fi rezolvate de tehnologie vreodată, dar nu știu dacă prin automatizare și inteligență artificială, ci poate mai degrabă prin călătoria în timp, care să faciliteze documentarea.